100 de ani de la nașterea marii Profesoare Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (2)
  • 21-08-2020
  • 0 Comentarii
  • 202
  • 0

Nu putem să nu amintim de atitudinea sa, argumentată în studii în care specialistul își topește și inima sa, privind credința lui Eminescu (tema altui articol publicat în „România Mare”). Pentru că un om cu orizontul umanist al Doamnei Zoe și cu profundă credință ortodoxă nu se putea înșela în această privință.

Credința i-a fost sădită din copilărie, cînd mergea regulat la biserică. Bunicul dinspre mamă era preot. Școala a urmat-o la Pitar Moș, cînd, înainte să intre în clasă, copiii mergeau la capelă să spună Ave Maria. Respirînd în atmosfera se sacralitate a celor două religii, o durea foarte mult schisma dintre ortodocși și romano-catolici. „În facultate am început să am niște duhovnici foarte buni. Cel care a fost, la început, primul duhovnic – părintele Nicolae – mi-a explicat un lucru ciudat. Am fost pusă să intru în partid ca să pot fi trimisă în străinătate și m-am dus la el sub patrafir să mă spovedesc. Plîngeam, mi-era frică să mă duc acasă la tata. I-am zis: «Părinte, n-o să mă scoateți din rîndul credincioșilor dacă…» Iar el mi-a răspuns: «Doamnă Bușulenga, cum vă închipuiți asta?» Atunci am rămas siderată că părintele a zis că s-ar putea ca eu să am un rol pozitiv făcînd asta… Am început să înțeleg…”.

Conviețuirea cu soțul său, juristul Apostol Bușulenga, i-a întărit credința  în care fusese educată din copilărie. Vorbea perfect aromâna (probabil, datorită acestui lucru, mulți, o considerau aromâncă) și la o întîlnire a familiei Bușulenga cu umanistul Valeriu Papahagi, la care am participat și eu, au avut loc discuții pe diverse teme care m-au încîntat. Aromânii  sînt foarte serioși, pudici, dar, mai ales, credincioși. N-a surprins pe nimeni cînd, rămasă văduvă, după moartea soțului, s-a hotărît să îmbrace haina monahală. Verile petrecute la Văratec, la Maica Eufrosina Jelescu, i-au adîncit trăirea întru credința strămoșească ortodoxă. În plus, considera că viața retrasă întru monahism nu se diferențiază prea mult de viața singuratică a omului de cultură zidit între cărți, cu creionul în mînă. Intrarea în monahism a avut loc la o mînăstire de lîngă Piatra Neamț, avînd binecuvîntarea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist. La întrunirile/manifestările culturale se prezenta în haine de mirean.

Viața sa la Văratec, unde s-a retras, în fiecare vară, din primăvară pînă la venirea zăpezii, timp de 30 de ani, constituie o temă amplă, care necesită un studiu aparte. Ceea ce e bine să subliniem e faptul că Văratecul devenise un adevărat centru iradiant de cultură, un fel de Păltiniș la pătrat.

Un lucru știut de puțină lume, pe care l-am aflat de la Prof. Ștefan Cazimir, e faptul că Doamna Zoe, în haină monahală, a servit sculptorului Gh. Anghel (1904-1966) drept model pentru o statuetă care se află în Muzeul Mînăstirii Pasărea. Inițial, statueta a fost plasată pe mormîntul sculptorului din cimitirul Mînăstirii, dar niște hoți au reușit să-i păcălească pe paznici și au furat obiecte metalice și statueta. Din fericire, cum prada era prea grea, au ascuns statueta în spatele bisericii din cimitir, cu gîndul, probabil, de a reveni s-o recupereze. Măicuțele au găsit-o la timp și acum se află la loc sigur, în muzeu.

Încă din 1970, în articolul „Zoe Dumitrescu-Bușulenga: un etalon intelectual” (vol. „Interferențe spirituale” Ed. Eminescu, 1970), Valeriu Râpeanu, cel mai mare specialist contemporan în „materie de N. Iorga”, critic și istoric literar ce ar fi fost demn de titlul de academician, subliniază: „Cultura a fost și este însăși viața și, mai mult decît atît, chiar existența sa cotidiană. (…) Că a citit imens, că aria cunoștințelor sale acoperă nu numai literatura, ci și istoria, filosofia, cu toate corolarele lor, că de muzică și pictură nu se apropie cu cochetăria amatorului, ci cu optica celui avizat; toate acestea sînt adevărate. (…) La Zoe Dumitrescu-Bușulenga ideile țîșnesc instantaneu din ciocnirea cuvintelor (…) dumneaei intră direct în studio, atacă frontal ideea, o dezvoltă fără elemente și fraze adiacente. Simți cum o idee este cerută în mod imperios de alta, fără ca autoarea să aibă răgazul să le pregătească intrarea în scenă. Scrisul său nu este o înlănțuire de fraze elaborate îndelung, ci o succesiune de idei”. Această „succesiune de idei”, participarea vorbitorului la cele comunicate, o eliberează, după propria mărturie, de emoție.

Mulți oameni de cultură – critici literari, umaniști, publiciști, au scris articole, lucrări în care au subliniat imensa valoare a scrierilor și expunerilor Doamnei  Zoe Dumitrescu-Bușulenga. O altă dovadă a cinstirii sale este tipărirea, la Editura „Roza Vînturilor“, în 2000, a volumului „Omagiu Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga la 80 de ani”. Printre cei care îi aduc omagiu se numără academicieni precum Alexandru Balaci, Constantin Ciopraga, Răzvan Theodorescu, Președintele Ion Iliescu, profesori universitari, cercetători științifici și istorici literari – Dan Grigorescu, Dan Horia Mazilu, Cornelia Ștefănescu și mulți alții. Întreaga cultură românească a omagiat-o și la împlinirea a 85 de ani. Grigore Ilisei, de la Iași, publică în „Evenimentul” (august 2005) articolul „85 de trepte” purtînd subtitlul „Fotograme”. Din rîndurile scrise cu multă simțire de acest ziarist, cel mai apropiat de Marea Profesoară, răzbat prețuirea, admirația sa pentru cea retrasă, în lunile cu soare, în peisajul mirific, plin de sfințenie, al Văratecului.

Din păcate, ca toți marii oameni care trăiesc în sfere înalte, nu s-a îngrijit de sănătatea sa. A avut multe boli acumulate în timp, și nici sora sa – Doamna Elvira Dumitrescu, care i-a stat tot timpul aproape după moartea soțului Apostol Bușulenga, nu a dat importanță stării de sănătate a Doamnei Zoe. De fapt, aceasta nu se temea de moarte. Cu un an înainte de Marea Trecere, îi destăinuia Mihaelei Onofrei că e în permanentă relație cu Dumnezeu. „Îl caut. Unii dintre călugării mai vîrstnici, dintre preoți, L-au găsit. Sînt pe calea nădejdii. Așa și reușesc să ies din contingent”. În legătură cu locul în care dorește să-și petreacă somnul de veci, și-a lăsat, în scris, „Dorința ultimă: Dacă voi muri la București vreau să fiu înmormîntată la Mînăstirea Cernica, dacă se va întîmpla însă la Văratec, în casa Înaltului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, unde mi-am petrecut vacanțele de vară timp de peste 30 de ani, să fiu înmormîntată la Mînăstirea Putna, iar slujba să fie făcută de Înaltul Pimen. Așa să fie și nu altfel. Monahia Benedicta Zoe Bușulenga. Miercuri 3 noiembrie 2004 în București”.

Despre semnele sfîrșitului și tot ce s-a întîmplat după aceea, mi-a relatat Măicuța Frusinic. Ar fi vorbit zile întregi despre „Mama”, așa cum o numea ea, cu ochii umezi de emoție. Acolo, în casa în care a trăit atîtea veri Doamna Zoe, am fost primită de această Măicuță pentru a mă documenta și m-a găzduit în camera pe care o ocupase Marea mea Profesoară. A fost o mare cinste pentru mine, dar adormeam cu greu. O aveam în minte și o vedeam și cînd închideam ochii. Mi-a spus că în Vinerea Mare din aprilie 2006, „Mama” a mîncat pilaf de post și a vorbit cu o doamnă venită și ea la Văratec, pînă la 10 seara. Sîmbătă dimineața, măicuța a auzit gemete și zgomot în baie. Cînd a intrat, baia era plină de sînge. Chemat de urgență, doctorul Adrian Fochi de la Tîrgu Neamț (nepotul cunoscutului folclorist cu același nume, care îl botezase) a venit în cel mai scurt timp posibil. A considerat că numai o ruptură la stomac putea să producă așa ceva. A dus-o imediat la Iași: s-au dat dispoziții să se elibereze șoseaua și, în nici o oră, a ajuns la  Spitalul de Urgență din Iași. Doctorul care o însoțea și-a pus în mișcare toate cunoștințele pe care le avea și n-a fost ușor că era Sîmbăta Paștilor. Un consiliu de 9 profesori a luat hotărîrea intervenției, cu anesteziști de primă mărime. După operație s-a simțit bine. Tăietura era aproape vindecată după o săptămînă. Luni, în prima săptămînă după Paști, a fost vizitată de academicieni din Iași, Constantin Ciopraga fiind nelipsit, cu soția și fiica. Totul mergea spre bine. Se perindau pe la patul ei avocați în sutană să le semneze diverse hîrtii – pentru bibliotecă, danii etc. A fost conștientă pînă a lăsat-o inima și n-a mai putut fi resuscitată. N-a mai rezistat fibra cardiacă.  S-au deschis porțile Veșniciei pentru acest intelectual al culturii noastre greu de egalat. Ce a determinat-o pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga să renunțe la Văratec pentru odihna fără sfîrșit, numai Dumnezeu știe, și Ea. Ceva, ceva o fi determinat această hotărîre a Profesoarei mele.

A fost înmormîntată în haină monahală și cu onoruri militare, în Cimitirul Mînăstirii Putna, nu departe de Sfînta Biserică din care veghează asupra neamului, și după plecarea la Domnul, Ștefan cel Mare și Sfînt. În fruntea soborului de preoți care au slujit s-a aflat Înaltpreasfințitul Pimen. Scriind aceste rînduri în plină „pandemie”, despre slujba de înmormîntare a celei care, în acest august e omagiată cu ocazia centenarului nașterii sale, despre prezența la mormîntul său a Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Pimen, ca o coincidență care-mi săgetează sufletul, ascult știrea la televizorul care-și vede de treaba lui și, din cînd în cînd îl mai aud sau văd cîte-o imagine, că, în noaptea dinspre 20 mai 2020, acest mare sacerdot cu conștiința veșnic trează întru slujirea Bisericii noastre Ortodoxe și a neamului românesc, duhovnicul Maicii Benedicta a plecat la Domnul. Ulterior, am citit articolele publicate în ziarul „Lumina”, din care am aflat lucruri pe care nu le știam; ceea ce pot spune oricînd este atmosfera de sfințenie care-l înconjura, felul apropiat, cu înțelegere față de oameni, în general, de slujitori ai condeiului, în special, în care vorbea cu noi, cei prezenți la prima ediție a Simpozionului din august 2007, închinat Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, la care a luat parte de la început pînă la sfîrșit. În „Lumina”, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Calinic, plin de evlavie, dar și de poezie, scrie: „Pimen Zainea și Iachint Unciuleac erau trîmbițele Putnei și ale Moldovei pînă-n mari depărtări, glăsuind adevăruri în mari restriște”, vremuri în care, considera Părintele Arhimandrit Pimen, „neamul acesta românesc este sărăcit și împins în brațele desfrîului moral”. Înaltpreasfințitul Casian, Arhimandrit al Dunării de Jos, subliniază faptul că „evlaviosul, harnicul, misionarul și patriotul luminat Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, ierarh de tradiție echilibrată, este al doilea vlădică, din partea Buzăului, după Mitropolitul Irineu Mihălcescu, care a reușit să iubească atît de mult tezaurul nemuritor al Bucovinei, sufletul bucovinean, rîul, ramul și frumusețea artistică și teologică a picturilor care-ți taie respirația, împămîntenindu-se, după cum a afirmat, «Sînt copilul răsfățat al Bucovinei!». Așa simțea și astfel trăia”.

În alt cuprinzător articol, Înalți Prelați ai Bisericii Ortodoxe Române consideră că Părintele Arhiepiscop Pimen care, vreme de aproape trei decenii a fost arhipăstor al Bisericii lui Christos din Bucovina, avea o durere: „Durerea pe care o purta mereu în inimă avea forma acelei hărți în care România cuprinde și Moldova de dincolo de Prut”.

De la publicistul și scriitorul Grigore Ilisei din Iași, atît de apropiat de Maica Benedicta încît aceasta îl considera un fiu al ei (după cum mi-a spus Măicuța Frusinica de la Văratec), prezent cu materiale privind credința noastră otrodoxă în diverse publicații, aflăm un aspect impresionant: „Vlădica Pimen”, înmormîntat în mijloc de codru, la Sihăstria Putnei, pe 22 mai, iubitor de arte – de pictură și de muzică, „a lăsat cu limbă de moarte (subl. în text), cum spuneau cei vechi la ceasul coborîrii în mormînt, să picure acorduri din Marșul funebru de Chopin, să se audă sonurile Baladei lui Ciprian Porumbescu și să se învolbureze spre ceruri melopeic Rapsodia lui George Enescu. Și și-a dorit să se pecetluiască momentul cu suspine de bucium, glăsuind despre părerea de rău a părăsirii «Grădinii Maicii Domnului» și de bucuria urcării la ceruri”. Și acolo se va întîlni din nou cu Maica Benedicta. Tot de la Grigore Ilisei, dintr-un articol din „România literară” (despre care mi-a vorbit Maica Frusinica) am aflat că la mormîntul Maicii Benedicta, după ce s-a înfrățit cu țărîna, s-a așezat o cruce de piatră, purtînd semnătura lui Vasile Gorduz și modelată de cioplitorii din Vama. Starețul Mînăstirii Putna, IPS Melchisedec Velnic, a început imediat construcția unui Centru de Conferințe, rînduit să poarte numele Maica Benedicta și, împreună cu oameni de cultură, în frunte cu Dan Hăulică, a fondat Simpozionul „Artă și Credință” care are loc în fiecare an, în luna august (în 2019, a avut loc ediția a XIII-a). La acest simpozion am avut cinstea să particip și eu, prezentînd volumul „Lumină din lumină… Marea Profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga” (Ed. Printeuro, Ploiești, 2007, 197 p.). Pentru Doamna Zoe, deși ne-a părăsit și s-a mutat la rădăcini de neam, timpul nu curge pe dedesubt, ci pe deasupra. Trecînd în Împărăția Cerurilor, cercul nu s-a închis. L-a lăsat deschis ca pe un curcubeu care stă deasupra spiritelor treze, dîndu-le forță în acest prezent care i-a lăsat un gust amar. Domnia Sa rămîne cu noi, în acumulările noastre spirituale, la baza cărora stă spiritul ei dătător de lumină. A acumulat credință - și lumină să ne-o dea și nouă. Lumină din lumină… ca în CREZ.

Sfîrșit

Dr. ELIS RÂPEANU (1 iulie 2020)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite