10 ani de la Primăvara arabă
  • 05-01-2021
  • 0 Comentarii
  • 261
  • 1

Anul acesta, din ianuarie pînă în decembrie inclusiv, va fi marcat de a zecea aniversare a „Primăverii arabe“. De fapt, manifestările dedicate evenimentelor din urmă cu un deceniu au a început deja la finele anului trecut, cînd Tunisia a marcat oficial a zecea aniversare a morții tragice a unui tînăr vînzător ambulant, Mohammed Bouazizi, care și-a dat foc în semn de protest împotriva tiraniei unui oficial local care i-a confiscat bunurile pentru încălcarea regulilor comerciale. Din acel moment, au început proteste în Tunisia, care în ianuarie 2011 au dus la demisia președintelui Ben Ali, conducătorul țării timp de un sfert de secol. După Tunisia au urmat demonstrații, răscoale sau chiar războaie în aproape toate țările lumii arabe. Întreaga regiune a Africii de Nord a luat foc, chiar și Orientul Mijlociu. În unele locuri, aceste incendii continuă pînă în prezent. „Primăvara arabă” a cedat rapid ,,Iernii arabe”.

În ianuarie 2011 au început revolte la scară largă în Egipt, care s-au încheiat cu răsturnarea lui Hosni Mubarak șeful statului timp de trei decenii. Primele alegeri democratice i-au adus pe islamiști – Frăția Musulmană – la putere. Aceasta a fost urmată în curînd de o lovitură de stat militară, care a culminat cu execuția în masă a „fraților”.

Cronica „Revoluției iasomiei”

La 17 decembrie 2010, au început tulburările anti-guvernamentale în Tunisia, denumită ulterior „Revoluția iasomiei”. Un val de nemulțumire națională față de politicile președintelui tunisian Zine al-Abidine Ben Ali a dus la demisia acestuia la 14 ianuarie 2011. Apoi, protestele au cuprins Yemenul. Consecința a fost un război civil care nu s-a oprit pînă în prezent, bombardarea orașelor pașnice de către avioane străine, devastarea completă a teritoriilor, foamete și o criză umanitară de proporții nemaiauzite.

În februarie, manifestările au început în Bahrain. Pentru a salva guvernul local, trupele străine au fost aduse în țară. Revoluția a fost suprimată brutal. În același timp, Libia a luat foc inițiind  un război prin bombardarea aviației occidentale și răsturnarea regimului lui Muammar Gaddafi. După aceea, statul (unul dintre cele mai bogate din regiune înainte de aceste evenimente) s-a dezintegrat, de fapt, în enclave separate care nu erau controlate de guvernul central. Luptele continuă pînă în prezent. Nimeni nu poate estima numărul victimelor și refugiaților.

În luna martie a aceluiași an au izbucnit primele proteste majore împotriva guvernului legitim al Siriei, ducînd la un război pe scară largă care a luat viața a sute de mii de oameni. Fluxurile de refugiați din țara devastată au dus la criza migranților din Europa. Și aceasta nu este în nici un caz o listă completă a consecințelor „Primăverii arabe”, pe care lumea occidentală a întîmpinat-o cu atîta entuziasm atunci. Acum, același Occident dezbate activ „ceea ce nu a funcționat bine”. De exemplu, revista The Economist, care în urmă cu un deceniu era cel mai activ protagonist al revoluțiilor din lumea arabă, este acum nevoită să recunoască faptul că: „ Regiunea este acum mai puțin liberă decît în ​​2010 ”.

Singura poveste de succes din întreaga serie de revolte, lovituri de stat și războaie este considerată de mass-media liberală aceeași Tunisie din care a început această serie. „Doar Tunisia a ieșit din revoluție cu o republică fragilă, dar reală, de care cetățenii ei sînt pe bună dreptate mîndri”, titrează același The Economist. Acest succes este măsurat exclusiv de numărul instituțiilor presupus democratice create în țară. De exemplu, Financial Times admiră numărul tot mai mare de ONG-uri și creșterea egalității femeilor. Autorul articolului a uitat în mod clar că Bouazizi și-a dat foc, incapabil să suporte rușinea, din moment ce a primit o palmă de la o femeie. Aparent, acum ea ar avea mai multe drepturi, iar el, cel mai probabil, mai puține. Mai mult, în Tunisia modernă, după victoria revoluției, „isprava” lui Bouazizi a fost repetată de zeci (dacă nu chiar sute) de oameni disperați. În doar zece luni au fost înregistrate 62 de cazuri de auto-incendiere a cetățenilor tunisieni. Dar acum nimeni nu le ridică monumente, nu numește străzile în cinstea lor, așa cum s-a făcut în legătură cu Bouazizi, și nimeni nu acordă nici măcar o infima atenție acestor evenimente sau motivelor lor. Într-o țară a „democrației victorioase” acest aspect nu este atît de interesant.

Și dacă sîntem atenți la părerea tunisienilor vlăguiți de criza economică și de condițiile de viață afectate de sărăcie, vom observa că aceștia condamnă practic „eroul-martir” de ieri și pe membrii familiei sale, care au făcut avere după moartea lui și s-au mutat în siguranță în Canada, de unde fac acum apel pentru „continuarea luptei”. „Îl blestem! El este cel care ne-a distrus” – este modul în care tunisienii obișnuiți se referă la Bouazizi.

Ei bine, ce putem spune de „povestea de succes” și de numărul crescut de „instituții democratice”? Potrivit sondajelor de opinie, 50% din populația tunisiană consideră că așa-numita calitate a vieții s-a deteriorat de la Primăvara arabă, în timp ce doar 27% au simțit o îmbunătățire. Șaizeci și trei la sută dintre cei chestionați consideră că viața copiilor lor va fi și mai rea. Adică, tunisienii, spre deosebire de mass-media occidentală, nu au observat nici un succes special în sine. Cu siguranță, mulți dintre ei ar fi fost foarte surprinși dacă li s-ar fi spus atunci, în 2011 că, ieșirea lor în piețe este nu pentru a îmbunătăți calitatea vieții, ci pentru a crește numărul ONG-urilor – principalul indicator al transformărilor democratice de succes.

Ce putem spune despre alte țări care, ca urmare a „Primăverii arabe”, au fost distruse de războaie civile și bombardamente străine? O înrăutățire a vieții este indicată de 75% dintre sirieni, 72% dintre yemeniți, 59% dintre libieni. În nici o țară care nu a experimentat evenimentele „Primăverii arabe”, numărul celor care au observat o îmbunătățire a vieții nu depășește ponderea pesimiștilor sociali. Cel mai mic decalaj în opinie a fost înregistrat în Egipt, unde 38% dintre cetățeni cred că viața lor s-a deteriorat și 23% că s-a îmbunătățit. Și chiar și atunci un astfel de indicator scăzut al pesimismului pentru lumea arabă se explică mai degrabă prin faptul că revoluția a fost în cele din urmă suprimată (și destul de dur).

Chipul ars al „Primăverii arabe”

Jurnaliștii occidentali, care au jucat un rol semnificativ în promovarea stărilor de protest în urmă cu zece ani, încearcă să-și analizeze greșelile exclusiv într-o singură direcție: ,,Ce am greșit, din moment ce am permis lansarea «reformelor democratice»?“. Ei încearcă să împiedice gîndul că, în multe privințe, responsabilitatea pentru vărsarea de sînge, distrugerea unor state întregi, războaie, bombardamente, tragedii personale a milioane de oameni le revine. Ei au incitat arabii la revolte, au chemat guvernele lor să bombardeze orașe pașnice din Libia sau au închis ochii asupra bombardării Yemenului de către Arabia Saudită. Toate acestea – în numele democrației.

Analiștii occidentali nu vor să admită că aproape întotdeauna răsturnarea violentă a guvernului legitim nu duce la o îmbunătățire a calității vieții oamenilor (pentru care merg la răscoale), ci, dimpotrivă, duce la haos și devastare. Respingerea acestui adevăr evident, care a fost dovedit și de „Primăvara arabă”, dă naștere la numeroase concluzii ale presei libe­rale despre necesitatea continuării experimentului „democratic” în regiune. The Guardian, de exemplu, deși este de acord cu concluzia cu privire la eșecul complet al „Primăverii arabe”, emite premoniții de rău augur: „Data viitoare va fi diferit”. „Semințele democrației moderne nu au fost încă semănate în mod corespunzător în lumea arabă”, relatează The Economist. „Primăvara arabă nu s-a încheiat niciodată”, scrie întreaga presă străină, promițînd continuarea revoltelor și revoluțiilor, un refren comun, de altfel, în publicațiile occidentale despre evenimentele de acum un deceniu.

Și cel puțin un om ar putea spune: ,,Poate nu este nevoie să impună țărilor arabe modelul de guvernare general acceptat în Occident”. Încercările de a aranja „revoluții de culoare” și de a stabili „regimuri democratice” duc la dictaturi și mai dure și la noi autoincendieri ale altor potențiali urmași ai lui Mohammed Bouazizi. Însă aceste tragedii încetează să mai îngrijoreze Occidentul după ce interesele lui sînt atinse.

N.K.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite