A mai trecut o săptămînă de negocieri, de amenințări, de declarații și retractări de declarații, o săptămînă în care scenariul războiului ruso-ucrainean (mai bine zis, războiul Rusia contra NATO) ba era gata-gata să izbucnească, ba se amînă după ce Președintele Putin se întoarce de la Jocurile Olimpice de la Beijing. Scena politică externă este în fierbere, dînd semne de nerăbdare, idei și concepte revanșarde se întretaie cu propuneri rezonabile pentru pace, cu atitudini pragmatice, dătătoate de speranță. Știrile dominatoare sînt cele care creează panică, unele luînd-o înaintea realității, anunțînd deja ora și locul în care va avea loc invazia rușilor, ba chiar faptul că invazia ar fi avut loc! Scenariile se succed, dînd ca sigure cifrele viitoarei confruntări: între 25.000 și 50.000 de victime din rîndul civililor, între 5.000 și 25.000 pierderi din partea armatei ucrainene și 3.000 pînă la 10.000 de morți din rîndul armatei atacatoare. Scenarii și scenarii...
În România, chiar dacă spectrul unui viitor război nu se reflectă în rîndurile Poporului, acesta este mai mult preocupat de furtuna de primăvară a facturilor la energie și gaze și de creșterea nemăsurată a prețurilor la produsele și alimentele de bază. Dacă aceste preocupări constituie prio­rități pentru românul de rînd, nu același lucru se poate spune despre guvernanții de la București, obiectivul primordial al acestora constituindu-l Operațiunea ,,Apărați flancul de Est al NATO!”.
Pe mai-marii din capul Statului nu-i interesează, de pildă, că economia se prăbușește vertiginos și dispar marii contribuabili. Potrivit ANAF, din cele 600.000 de societăți înregistrate la Registrul Comerțului, doar 3.364 intră în categoria marilor contribuabili, cu un aport considerabil la Bugetul de Stat. Nenorocirea este că, din totalul de 3.364 de unități, foarte multe vor retrograda de la titlul de contribuabili majori, din cauza scăderii cifrei de afaceri cu 50% în perioada pandemiei. Dacă ținem seama că, în România, în afară de două companii și de cele cu capital de stat, toți marii contribuabili sînt străini, pierderile din Bugetul de Stat vor fi aproape incomensurabile, putînd duce Țara la faliment (Alro Slatina, Mintia-Deva și Azomureș Tîrgu Mureș sînt doar trei exemple din marii contribuabili care părăsesc piața muncii, slăbind, implicit, acumulările de la Buget).
Ca un corolar al prăpastiei economice în care a căzut România (în timp ce cheltuie inutil pentru înarmare zeci de miliarde de euro) este situarea Țării noastre, care ocupă locul trei de la coada Europei – vorbim de Uniunea Europeană – înaintea Bulgariei și Letoniei, în ceea ce privește cel mai mic salariu minim pe economie (551 euro), conform Oficiului European de Statistică (Eurostat), citat de Agerpres. Încolo e bine (pentru guvernanți și camarila lor), parlamentarii se iau la bătaie în Parlament, Guvernul se bate pentru ciolan, Președintele Republicii cerșește cîteva sute de militari de la țările NATO care au surplus, să vină în România și să ne apere de invazia rusă...
Ce-l doare pe Iohannis
În iureșul care a cuprins Europa de cînd cu ,,amenințarea iminentă” a Rusiei, Președintele României vădește o stare de agitație crescută, mimată cu o preocupare alarmantă pentru apărarea Țării. O expresie a acestei atitudini a fost și vizita pe care a făcut-o de curînd la Baza 71 Aeriană ,,General Emanoil Ionescu” de la Cîmpia Turzii, unde, după ce i-au fost prezentate cîteva tipuri de aeronave din dotarea Forțelor noastre aeriene, a ținut un mic discurs. Mic, dar semnificativ pentru mărirea prezidențială la care a ajuns Președintele Klaus Iohannis.
Înfiebîntat de patriotismul neaoș care îi curge prin sînge, domnul Președinte a dat discursului domniei sale un caracter mobilizator, arătîndu-ne din ce punct cardinal vine furtuna războiului și îndemnîndu-ne să ne pregătim de luptă. Iată cîteva mostre din acest discurs prezidențial: ,,(...) parcurgem o perioadă extrem de tensionată, în care riscurile și amenințările la adresa securității regionale, europene și euroatlantice, inclusiv a securității României, s-au amplificat. (...) În aceste condiții, trebuie să fim foarte bine pregătiți pentru contracararea acțiunilor agresive, inclusiv de tip hibrid, de exemplu în spațiul cibernetic”. Cum din discurs nu putea lipsi și expresia slugărniciei în fața marilor puteri și gîdilarea orgoliilor acestora, Președintele României a mers direct la țintă: ,,Reiterez, de aceea, în acest cadru, aprecierea mea deosebită pentru deciziile anunțate foarte recent ale Președinților Biden și Macron privind desfășurarea de forțe militare în România, contribuții extrem de relevante la efortul comun de descurajare și apărare în sudul Flancului Estic, la Marea Neagră și, în același timp, expresie a solidarității și angajamentului acestor parteneri strategici ai României pentru securitatea noastră”.
Excelentă gargară cu iz internațional, pledoarie în favoarea întăririi Flancului Estic al NATO și, implicit, a săririi în apărarea Ucrainei, pentru care specialiștii au făcut scenarii care au ca scop (militar și umanitar) sprijinirea Ucrainei înpotriva ,,invadatorului” Putin și primirea unor refugiați ucraineni fugiți din calea pîrjolului rus. Opțiunea și disponibilitatea României de a ajuta o țară vecină tîrîtă într-un război nedrept nu pot fi decît lăudabile, numai că, asemenea altor împrejurări în care președintele Iohannis avea posibilitatea să-și afirme măcar o undă de patrotism și să arate că-i pasă de acest popor, și de data aceasta a fost pe lîngă subiect, neamintind nimic – nici măcar un cuvințel – de soarta românilor care trăiesc pe teritoriul actual al Ucrainei!
După recensămîntul ucrainean, comunitatea română din Ucraina ar număra aproape 400.000 de etnici români, după alte surse, cifra ajunge la o jumătate de milion de români care, atenție! – deși vorbesc limba română, o parte sînt asimilați ca etnici români, cealaltă parte fiind considerați de naționalitate... moldovenească! (reminiscențe ale politicii demografice a fostei Uniuni Sovietice). În sfîrșit, fără să ne cramponăm de această cifră incertă, să spunem că românii din Ucraina sînt complet și inuman uitați de Patria-Mamă, în frunte cu șeful statului, de etnie germană, domnul Klaus Iohannis. Să recapitulăm, pentru a putea vorbi în deplină cunoștință de cauză:
1. Martie 2015. Președintele României, domnul Klaus Iohannis, întreprinde (cu surle și trîmbițe) o vizită oficială în Ucraina, unde are întrevederi cu personalități marcante ale vieții politice, sociale și economice ucrainene. Un singur segment din marea populație ucraineană de peste 44 de milioane de locuitori nu a fost băgat în seamă de Președintele României – comunitatea românilor trăitori pe actualul teritoriu al Ucrainei! Nici măcar cu liderii românilor nu s-a întîlnit (cum, de altfel, a procedat și în vizita din alte țări în care trăiesc mari colectivități de români, precum SUA, Italia, Spania, Germania!);
2. 7 septembrie 2017.  Parlamentul de la Kiev votează noua Lege a Educației, promulgată de președintele Petro Poroșenko pe 25 septembrie. Acest act desființează sistemul de învățămînt în limba maternă, toate materiile din Programa Școlară urmînd să fie predate numai în limba ucraineană. Prin acest procedeu s-a urmărit ucrainizarea forțată a celor peste 30% de ruși și rusofoni din totalul populației (circa 15 milioane de cetățeni), victime colaterale fiind și cei 400.000 - 500.000 de români și 150.000 de maghiari. Ați auzit ceva din partea Președinției în apărarea comunității române din Ucraina, în acest sens? Dincolo, la unguri, situația este alta, Președintele ungar Janos Ader a reacționat astfel, cu privire la politica de ucrainizare a cetățenilor de alte etnii: ,,Dacă un stat își neglijează obligațiile internaționale și interzice limba maternă a unei minorități naționale în școli, restricționează utilizarea limbii materne în viața publică și îi amenință cu amenzi pe cei care își folosesc limba maternă, atunci nu este doar o încălcare gravă a drepturilor minorităților, care este inadecvată pentru o țară dedicată democrației, dar funcționează și împotriva intereselor națiunii majoritare” (apropo: ce bine ar fi dacă în Ungaria s-ar aplica etnicilor români ceea ce Președintele Statului ungar solicită etnicilor unguri din Ucraina);
3. 26 ianuarie 2022. Ședința CSAT, sub președinția șefului Statului și Comandantului Suprem al Armatei, Klaus Iohannis. Pe ordinea de zi au figurat subiecte precum: ,,Situația de securitate în Zona Extinsă a Mării Negre și pe Flancul Estic al NATO”, ,,Măsuri privind dezvoltarea capacităților de răspuns la noile provocări ale mediului de securitate și creșterea rezilienței”. Nimic despre situația românilor din Ucraina, despre provocările la care sînt supuși! Nici în documente, nici în discursul domnului Președinte!
Să încheiem acest capitol ,,războinic” printr-o notă din domeniul economiei, care demonstrează încă o dată indiferența Statului Român și letargia unor politicieni în a adopta măsuri concrete și eficiente în apărarea avuției naționale (chiar dacă, într-o conjunctură anume, obiectivul economic se află pe teritoriul altui stat, așa cum este cazul cu Ucraina). Cu Ucraina pentru care ne batem să întărim Flancul Estic al NATO, dar nu ne batem pentru recuperarea măcar a unei părți din investiția pe care România a făcut-o acolo.
Să ne reamintim.
În 1983 Uniunea Sovietică a început realizarea unui proiect gigant, la Krivoi Rog, în Republica Socialistă Sovietică Ucraina, anume Combinatul Minier de Îmbunătățire a Minereurilor Acide. În cadrul CAER, acest colos industrial a fost fondat de Uniunea Sovietică, România și alte țări din ,,lagărul socialist”, țara noastră contribuind (în ruble) cu echivalentul a peste un miliard de dolari. În schimbul acestui aport financiar, România trebuia să primească peleți de fier pentru a produce oțel, în total 30 de milioane de tone în 10 ani. În realitate, a primit doar 159.000 de tone (nici 1%). Odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice Combinatul a rămas de partea Ucrainei, care l-a privatizat în anul 2005, părțile contractante primind acțiuni (Ucraina 56,8%, România 27% și alții), după care a fost închis.
Rămînînd cu această partici­pație care nu aduce nici un venit, România, prin conducătorii ei nepu­tincioși, subțiază vistieria Statului cu echivalentul unui milion de dolari pe an, bani plătiți unor firme pentru paza a ceea ce i-a revenit țării noastre din acest Combinat. Mai grav este că, nerespectînd Protocolul din 5 mai 1994, dintre Guvernele României și Ucrainei, aceasta din urmă a retras paza exterioară a Fabricii de Peleți, fapt ce a determinat ,,invitarea” hoților la furat de fier vechi! Aceasta este drama unor fonduri de investiții abandonate (nu fructificate) de toate guvernele care s-au perindat pe la Palatul Victoria din București după 1990! Am considerat benefică această paralelă între cele două sentimente care domină politicienii României de azi: cel al apartenenței la Uniunea Europeană și Alianța Militară a Tratatului Euro-Atlantic versus sentimentul abandonării intereselor majore, de ordin economic, ce ar putea duce la creșterea nivelului de trai al românului. Aceasta este parabola atunci cînd NATO este mai important decît viața românilor!
Răspunsul la întrebarea ,,Ce-l doare pe Iohannis?” – îl doare de Ucraina, nu de România!
Mobilizare la Cotroceni și la MAE
Paralel cu mobilizarea (neoficială) a rezerviștilor și cu o concentrare de trupe (tot neoficială) la granița de Est a României, analiștii politici și militari au constatat în ultima vreme mișcări de forțe umane pe linia de ,,apărare” a Cotrocenilor, și de ,,ofensivă” a Ministerului Afacerilor Externe. Făcute fără prea multe zornăieli de propoziții și fraze, aceste mișcări de natură de imagine și diplomatică (la prima vedere) au un substrat mult mai profund, fiind determinate de noua strategie de la Cotroceni de a se implica pe mai multe planuri efortului NATO de a apăra integritatea statelor aliate în cazul unui atac inamic (deși, în prezent, nici o țară membră NATO nu este amenințată de cineva) – mai concret – de Rusia, în viziunea belicoasă a SUA.
Astfel, cum relevă presa de specialitate, prestația lui Bogdan Aurescu în fotoliul de la MAE a dus diplomația românească într-un abis în care amatorismul și numirile preferențiale pe funcții au instalat nesiguranță într-un domeniu vital pentru a dezvolta relații diplomatice la nivel de eficiență europeană. În acest context care a generat multe semne de întrebare asupra eficienței Diplomației Românești în exterior, mișcarea făcută de ministrul de Externe prin aducerea ,,dinozaurului” Iulian Fota pe postul de secretar de stat pentru Afaceri Strategice (în locul rămas vacant prin plecarea lui Dănuț Sebastian Neculăescu, devenit ambasadorul României la NATO) este considerată ca o opțiune de avarie, ca o ,,mișcare cel puțin halucinantă la vîrful Ministerului Afacerilor Externe”.
Iulian Fota era pe cai mari la Cotroceni încă în timpul președinției lui Traian Băsescu, acesta fiind șeful Departamentului de Apărare și Securitate Națională, o componentă importantă în angrenajul european al României în contextul provocărilor politice, diplomatice și militare care formează agenda politicii externe a statelor de pe continent. Așa cum relevă presa care abordează acest subiect, cu un șir de cursuri care mai de care mai sofisticate, fostul inginer de la Antrepriza Generală de Construcții Carpați a trecut prin funcții pe care nici el nu le mai știe: expert parlamentar în Camera Deputaților (din partea PNȚCD),  consilier al secretarului de stat pentru integrarea Euro-Atlantică din MapN, șef al Secțiunii Militare a Misiunii României pe lîngă NATO și UE,  director al Colegiului Național de Apărare, director al Institutului Diplomatic Român. De numele lui Iulian Fota este legat ,,incidentul” cînd Crin Antonescu (devenind președinte interimar al României) a emis un decret prezidențial, la 3 august 2012, prin care l-a eliberat din funcție. Bineînțeles, după revenirea la Cotroceni (în urma așa-zisului referendum), Traian Băsescu l-a repus în funcție, decorîndu-l cu Ordinul Național Steaua României în grad de Ofițer.
Preocupat să ajungă reprezentantul României la ONU, ministrul Bogdan Aurescu își întărește structura de strategie a MAE, căutînd să pozeze ca un pion principal în rezolvarea conflictului ruso-ucrainean. Din comunicatele emise și din luările de cuvînt pe marginea ,,războiului” cu Rusia, vocea numărului unu din MAE român nu aduce nimic nou, repetînd șabloanele prezidențiabilului de la Cotroceni, cu punctele cheie: România deține supremația în întărirea Flancului Estic al NATO și Scutul de la Deveselu este o bază militară americană eminamente de apărare. Cu aceste două elemente specifice unei diplomații firave, România lui Klaus Iohannis și a lui Bogdan Aurescu așteaptă cu emoție și speranță salvarea Țării de la cei 1.000 de soldați americani care vor fi dislocați de la o Bază militară din Germania.
Necunoscătorii în materie s-ar putea declara satisfăcuți de agitația domnului Bogdan Aurescu mai ales dacă au citit un fel de raport de activitate al ministrului nostru de Externe, pe anul 2021, intitulat ,,Acțiunea MAE în cifre”. Din acest ,,itinerar” aflăm că Bogdan Aurescu a făcut vizite externe în următoarele țări, în ordine alfabetică: Azerbaidjan, Georgia, Iordania, Italia, Republica Moldova, Slovenia, Ungaria, SUA. În același an s-a întîlnit și a avut discuții cu omologii săi din state precum: Armenia, Republica Capului Verde, Egipt, Kazahstan, Kîrgîstan, Liban, Maldive, Niger, Republica Democrată Principe și Sao Tome, Pakistan, Qatar, Serbia, Vietnam. E mult, e puțin? Din moment ce întîlnirile de acest grad se măsoară nu neapărat în cifre, ci mai ales în semnificația acestor țări pe harta politică și economică a lumii și prin rezultatele concrete obținute, putem măsura ,,eficiența” acestor contracte diplomatice ale ministrului Bogdan Aurescu prin note foarte mici.
În starea de alertă în care se află astăzi Europa, un barometru real care măsoară eficiența diplomației unei țări îl reprezintă contribuția acesteia la detensionarea crizei de la frontiera ruso-ucraineană. Pentru exemplificare, iată poziția diplomației ungare, văzută prin persoana ministrului ungar de Externe, Szijjarto Peter, vizavi de conflictul ruso-ucrainean. Acesta a declarat că țara sa nu va sprijini Ucraina în conflictul cu Rusia atîta timp cît autoritățile de la Kiev continuă să priveze minoritatea maghiară de drepturile ei. Ministrul a explicat că Budapesta are o relație de ,,respect reciproc” cu Moscova. Ministrul de Externe ungar declară, fără perdea: ,,Dacă ucrainenii nu renunță la aceste politici, posibilitățile Guvernului ungar de a sprijini Ucraina, inclusiv în actualul conflict, sînt puternic limitate”.
Deși atitudinea Ungariei pe acest segment diplomatic a stîrnit valuri la vîrful NATO, aceasta fiind considerată de unii politicieni ,,Calul Troian” al Rusiei în Organizația Tratatului Euro-Atlantic, Ungaria nu s-a descurajat, răspuns oferit indirect și de vizita premierului Viktor Orban la Moscova, pe 1 februarie. Vorbind de eficiența diplomației românești în raport cu țara vecină Ungaria, constatăm unde se despart apele între cele două diplomații – de la diferența dintre declarații (angajamente) și fapte (realități din teren). O activitate recentă dintre Ungaria și Serbia – semnarea unui parteneriat strategic – demonstrează ceea ce consemnam mai sus. Ministrul de Externe de care am vorbit a semnat la Belgrad un document de cooperare în domeniile economiei, a securității energetice, a migrației ilegale și a minorităților naționale dintre Ungaria și Republica Serbia, un exemplu de acțiune rapidă și concretă.
Printre proiectele comune dintre cele două țări vecine se numără o cale ferată care să lege direct Budapesta de Belgrad (luînd-o înainte la visata noastră autostradă Timișoara-Belgrad). Cum înainte ne-a luat-o Ungaria și cu interesul arătat populației maghiare din Serbia, așa cum reiese din expunerea ministrului de Externe maghiar la această întîlnire. ,,Dar cea mai mare realizare a acestei cooperări excelente este, poate, faptul că, dintre toate comunitățile maghiare de peste granițele Ungariei, cea din Voivodina se bucură de cele mai multe drepturi, iar membrii acesteia au parte de cea mai corectă atitudine posibilă!”. Să credem din acest citat că maghiarii din România nu beneficiază de aceste drepturi ca cei din Serbia? Dar nu aceasta este întrebarea ce se impune (pentru că răspunsul îl știm deja), ci alta: Bogdan Aurescu va putea afirma vreodată că România este mulțumită de tratamentul etnicilor români trăitori pe teritoriul sîrbesc, sau (în contextul interesului major pe care România îl manifestă față de situația din Ucraina)  al românilor din această țară? Nu cred așa ceva, dar nici nu cred că-l interesează atît de mult soarta fraților noștri români așezați de vicisitudinile vremurilor jur-împrejurul României.
Cînd scriu aceste rînduri televiziunile ne arată, într-un mod cu totul nesimțit și triumfalist, cu comentarii elogioase, convoiul cu tehnică militară americană intrînd în România pe la granița de vest. L-am văzut și ascultat și pe comandantul american al batalionului care vine să ne apere de rușii lui Putin. Vorbea și gesticula, asigurîndu-ne că are în subordine cei mai instruiți militari, crema de peste Ocean a NATO, care se vor alătura militarilor români. Bineînțeles, nu a omis să spună că se află în România la solicitarea României, să nu credem, probabil, că au venit să ne ocupe! Asta o vor face rușii, în cazul că americanii ne lasă de izbeliște!
P.S.: Excelent editorialul din suplimentul ,,Tribunul”, publicat în numărul anterior al revistei, intitulat ,,Uniunea Europeană, adio!”, semnat de Valentin Turigioiu! Cine vrea să vadă căderea Europei în mocirla imoralității societății de consum occidentale, în care România se scufundă încet, dar sigur, să citească acest material de sinteză socio-politică, economică, militară, morală și așa mai departe...
(va urma)
GEO CIOLCAN