Cu ceva ani în urmă, am scris despre Gara de Nord în mai multe rînduri, pentru că m-a fascinat din prima clipă cînd, elev de liceu fiind, am pășit prima oară pe peronul ei. Venisem dintr-un sat din Moldova... Eram bucuros că scăpasem să mai ies cu vacile la păscut pe dealuri și pajiști și că nu o să mai am picioarele rănite în rugii de mure, în pietrele colțuroase... Atunci am jurat că voi mai scrie despre ea și cu altă ocazie, dar nu despre hamali sau cerșetori, hoți de buzunare, care mișunau la tot pasul printre călători. Iată că a venit ziua să-mi îndeplinesc promisiunea și să scriu din nou despre această gară, cu un pitoresc aparte. De data aceasta îl am ca protagonist pe poetul Mircea Tutilă, un prieten cu care deseori am avut ocazia să mă întîlnesc, în ultima vreme, pe peronul Gării de Nord, în fața biroului de informații. Scopul întîlnirilor noastre erau bine determinate, și anume de a da o corectură fie la vreun număr din Revista ,,Amurg sentimental”, la care colaborează, fie la o antologie... Indiferent de vreme, pe ploaie, pe ninsoare, sau pe caniculă de fierbea apa la soare, amîndoi eram, cum s-ar zice, la datorie. Decizia de a ne vedea în acest loc avea o explicație. La un moment dat, din motive personale, m-am trezit, peste noapte, navetist – Ploiești-București și retur -, așa că, de comun acord, am ales ca întîlnirile noastre să aibă loc în Gara de Nord, și nu în Colentina, unde aveam domiciliul. Și ne întîlneam acolo ori de cîte ori se impunea acest lucru, fie că era dimineață, fie că era seară... Pe acest poet l-am prețuit din prima clipă, cînd mi-a făcut o vizită, pe Strada Mașina de Pîine, unde locuiam atunci. Fapt petrecut cu mulți ani în urmă. De atunci s-a închegat între noi o prietenie frumoasă, legați fiind de pasiunea comună pentru poezie. De la început i-am îndrăgit creațiile pline de un lirism sincer, alcătuite din pagini vii de istorie, străbătute de sunetul orgilor de vînt cu parfum de primăvară milenară, de unduiri de ape albastre și salcîmi în floare. În stilu-i caracteristic, de magistru al vorbelor duioase, el împletește, din toate acestea, eșarfe poetice de oferit în dar fetelor morgane ce se zbenguie noaptea în amoruri sălbatice la lumina lunii, în mijlocul horelor de brazi care le veghează, ca nu cumva să dea iama peste ele vreun hoț de vîrcolac venit să le ofilească inima din floarea de colț de pe dealuri.
Poetul Mircea Tutilă este un îndrăgostit iremediabil de datinele și obiceiurile noastre, de istoria acestui popor, dspre care adesea l-am auzit vorbind cu dezinvoltura glasului său de bun român, mai ales despre ia strămoșească și sărbătorile de Sînziene... Asemenea discuții prietenești, ca și altele, le-am tot purtat, de ceva timp, fie stînd pe-o bancă de pe peronul Gării de Nord, în așteptarea trenului cu care urma să plec spre Ploieștii lui Nenea Iancu, fie stînd la rînd cu ceilalți călători la casa de bilete, sau, pur și simplu, plimbîndu-ne printre oamenii grăbiți și oprindu-ne, din cînd în cînd, la vreo tonetă în care se găseau tot felul de produse: mîncăruri, băutură, țigări, brichete, dar mai puțin cărți sau reviste. Apropo, cu greu am dibuit un chioșc aproape de ieșirea de pe peronul gării, dosit între alte magazine care, pe lîngă produse alimentare, mai avea la vînzare și reviste, și cărți. Cumpărători? Vreo două persoane care frunzăreau niște cărți, în schimb, cozile la mîncare se tot măreau, de parcă pe-acolo treceau numai călători flămînzi... Pe tema aceasta am avut discuții interminabile, fiecare susținîndu-ne punctul de vedere. Mi-a plăcut cum, la o întîlnire a noastră, mi-a vorbit despre regretul că Ecaterinei Teodoroiu, eroina poporului român, contemporanii noștri nu-i acordă atenția și importanța cuvenite. Spunea că, pentru vitejia de care aceasta a dat dovadă, jertfindu-și viața pentru eliberarea gliei strămoșești, ar trebui ca figura ei să fie imprimată pe o bancnotă românească. Lucru care s-a și întîmplat ulterior. Mi-a vorbit atunci despre această personalitate, ca fiu al Gorjului, de unde venea și legendara noastră luptătoare, și căreia i-a închinat poezia ,,Eroina de la Jiu”: ,,Au plecat pe front tinerii gorjeni/ Pentru libertate, pentru țara lor/ Și cu ei în luptă, în ploaia gloanțelor/ Era Cătălina din Vădeni.// S-a întins războiul pe pămîntul țării/ Ecaterina Teodoroiu era la datorie/ Chemare, îndemn, curaj, armonie,/ Iubire de țară pe frontul apărării.// Dar a fost o zi, într-o bătălie,/ Și-a căzut în luptă T. Ecaterina/ Și-a plîns Gorjul dacic, livada, grădina/ Și floarea de măr ninge-n veșnicie”.
Mircea Tutilă îmi este nu doar un prieten confesor, ci și un prieten al cuvîntului. Ca fost cadru militar, nu a ezitat nici un moment să-mi vorbească despre activitatea sa în slujba țării, amintind de contribuția pe care a avut-o, alături de camarazii săi, la dezvoltarea și modernizarea Căilor Ferate Române. Ascultîndu-l, de fiecare dată simțeam în glasul lui o bucurie venită din trecut, pe care o trăiește și astăzi la aceeași intensitate, ca fiu al acestei țări, ca poezie și viață personală.
Grație întîlnirilor noastre, Gara de Nord, pentru noi, reprezintă nu doar un nod de cale ferată, unde vin și pleacă numeroase trenuri în toată țara, ci mai mult de atît: o pagină de viață literară, pe care am scris-o împreună, aproape săptămînă de săptămînă, de vreo doi ani încoace, plimbîndu-ne printre sutele de călători, ca niște poeți onești, fără să ne fi dat în vileag identitatea. Alături de ceilalți oameni, ne-am oprit în fața acelorași vitrine și am ascultat vocea crainicei vestind sosirea sau plecarea vreunui tren, sau atenți la impiegatul de mișcare, care făcea semn cu paleta sa mecanicului de pe locomotivă, la plecarea spre destinație. După fiecare întîlnire din Gara de Nord, în ,,glasul roților de tren”, vorba cîntecului, mă despărțeam de Mircea Tutilă trăind nostalgii de pe vremea cînd, adolescent fiind, am coborît în această gară, fără să mă fi gîndit că voi ajunge vreodată să mă întîlnesc cu un poet ca el... Dar anii au trecut și vor mai trece, cu amintirile strînse despre viață și oameni, iar pentru mine, ele vor fi cu atît mai frumoase, cu cît știu că toate acestea s-au întîmplat datorită poeziei, care mi-a oferit această ocazie: să mă întîlnesc cu un prieten poet, unde altundeva?, decît în Gara de Nord, care m-a fascinat dintotdeauna...
ION MACHIDON,
directorul revistei ,,Amurg sentimental”