Apar, din păcate, tot felul de urmași colaterali ai urmașilor, și ai urmașilor urmașilor proprietarilor! Luni, de pildă, am primit un memoriu de la cunoscuta noastră cîntăreață de operă Ruxandra Donose. Aceasta, în vreme ce aduce glorie Țării la Scala din Milano și la Festivalul de la Bayreuth, este tîrîtă prin procese, în contumacie, de niște impostori, și azvîrlită afară din casă, cu toată familia ei. Iar ea nu se poate apăra. A apărut o nouă figură de profitori, o tagmă care te izbește în piept cu lancea unor pretinse persecuții politice, acuză de comunism și de nomenclaturism pe cine este cazul și pe cine nu este cazul, și, în confuzia creată, unii se căpătuiesc chiar cu 7-8 case. Există multe situații de genul acesta. Ar fi de dorit ca legea să prevadă și posibilitatea de a verifica modul în care au fost construite aceste imobile. Poate că la temelia unora e sîngele vărsat de minerii de la 1929 și de ceferiștii de la 1933. Cum s-au făcut acele averi? Au picat din cer? Au fost o mană cerească, din Biblie? Și un alt aspect, ignorat de proiectul de lege. Există destule imobile construite înainte de 1940, cu bani împrumutați de la bănci sau de la stat. Apoi a izbucnit războiul, s-a petrecut cataclismul din anii 1944-1950, care a îndoliat Țara, proprietarii nu au mai restituit banii, dobînzile nici măcar atît, și aveau dreptate, pentru că imobilele au fost, între timp, confiscate. Iată însă că acum le revendică, dar banii nu-i mai restituie. Fiindcă au dispărut arhive și evidențe, și pentru că, vorba aia, a trecut o jumătate de veac. Aici, invocarea distanțării în timp este valabilă. Este scoasă imediat de la naftalină. Dacă chiriașii invocă așa ceva, nu mai este valabilă. Este vorba de un dublu standard. Nu o spun cu răutate. O spun cu dorința de a nu se naște lupte greu de stăpînit și de a nu se întîmpla ca în povestea cu ucenicul vrăjitor – dacă noi deschidem acest mecanism, vom asista la o hemoragie juridică. Unul dintre colegii senatori din Opoziție a declarat la televizor că s-ar putea să curgă o avalanșă de cereri și reclamații la instanțele europene. Ar fi cu totul regretabil ca, la problemele reale, dramatice, pe care le are România acum, unii cetățeni să treacă peste legile Statului Român și peste dorința noastră ca, măcar în străinătate, să ne prezentăm unitari, ca o familie, și să înceapă cu reclamații la Strasbourg, sau la Bruxelles, sau în altă parte. Numai de asta nu mai avem noi nevoie. Noi apreciem, însă, că Statul Român trebuie să fie privit în integralitatea și dimensiunile sale fundamentale, de la 1859 încoace, indiferent de regimul politic. Așadar, cei ce au avut datorii pînă în 1940, pentru edificarea acestor imobile, trebuie obligați prin lege să le restituie, altminteri nu văd cum ar putea să intre din nou în posesia imobilelor. Ca un amănunt pitoresc, vă pot spune că un caz oarecum similar s-a petrecut cu Tudor Arghezi, care își cumpărase proprietatea de la Mărțișor, se înglodase rău în datorii, regele Carol al II-lea a aflat de frămîntările lui și a întrebat: „În fond, cîți bani îi trebuie lui Arghezi?”. I s-a răspuns că 600.000 de lei. Regele, care, desigur, a avut păcatele sale, dar calic și harpagonic nu era, a băgat mîna în buzunar și, cu un gest... regal, a achitat el datoria cu pricina. Este cunoscut că regimul stalinist l-a persecutat pe Arghezi la începutul anilor ’50, poetul trăia destul de greu, vindea cireșe și ridichi de lună în poarta casei, dar proprietatea nu i-a fost confiscată de nimeni. Ca un arc peste timp, vă pot spune că la fel s-au petrecut lucrurile, însă la alte dimensiuni, cu ma­rele poet Pindar. Năvălitorii intraseră în cetate și căpetenia care îi conducea le-a spus: „Pînă aici, ocrotiți casa poetului Pindar!”.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(8 iunie 1994, plenul Senatului României)