
- 16-08-2021
- 0 Comentarii
- 1630
- 6
Motto: „Boala Europei constă în aceea că nu crede în
nimic, pretinzînd că știe totul.” – Albert Camus
Atunci, Brâncuși a rîs, s-a întors pe călcîie, și-a chemat
prietenii, care îl așteptau în noapte, și s-a dus la cel mai luxos restaurant
din Orașul-Lumină. Pe drum, și-a scos pînza de sac de pe el: dedesubt avea un
frac impecabil, cu papion de catifea și cămașă albă ca zăpada. Din păcate,
milioane și milioane de români nu au așa ceva pe sub zdrențele cu care umblă.
Iar ei, deși s-ar putea să primească invitație la recepția de gală a Uniunii
Europene, nu vor fi primiți înăuntru. Cineva, totuși, a intrat în Europa. A
intrat oligarhia – cuvînt care, în greaca veche, înseamnă ,,puterea celor
puțini”. Au intrat cei din Topul revistei ,,Capital” și din ,,Banii Noștri”, ca
și ceilalți bogătași, care și-au depus mari sume de bani în băncile din
străinătate. Pentru cei interesați, menționez că noi, cei de la PRM, n-avem
nimic împotriva bogăției, cu o singură condiție: să se demonstreze, cu dovezi
concrete, că ea a fost realizată pe căi cinstite. Au mai intrat traficanții de
copii și de carne vie, de droguri și de arme, protejați și storși de profituri
de unele căpetenii ale Poliției, Vămilor și Serviciilor Secrete, dar și din
diferite partide politice. Ei trăiesc bine. Chiar foarte bine. Ei n-au probleme
de conștiință. Pe ei nu-i deranjează nimeni, nici măcar cu o întrebare, darmite
cu o anchetă, fiindcă îți astupă gura, imediat, cu drepturile omului, păi, unde
ne trezim aici? Ei sînt protipendada. Ei s-au grupat, rapid, într-o castă a
lor, își căsătoresc odraslele numai în interiorul acestei caste – precum
făceau, nu demult, liderii comuniști din țările estice – în fine, au învățat
pantomima unor clișee democratice, ba chiar și jocul de glezne al actelor
filantropice, al spectacolelor de caritate (neapărat televizate!), al
teledoanelor. Din cauza acestor indivizi fără scrupule, din cauza copiilor de
,,bani gata”, care sfidează o populație disperată cu bolizii, cu limuzinele
decapotabile și cu orgiile lor, din cauza imoralității deșănțate care se
revarsă pe micile ecrane, din cauza risipirii banilor publici pe o literatură
pornografică și chiar pe filme care ridică în slăvi o monstruozitate ca
incestul, ei, bine, din cauza sacrilegiilor săvîrșite împotriva Bibliei și a
Mîntuitorului nostru Isus Christos de către niște așa-ziși formatori de opinie
– Dumnezeu nu mai primește jertfa noastră, a românilor. Iar ceea ce s-a
întîmplat ieri, la Strasbourg, este încă o dovadă. Eșecul din mai 2006 seamănă
cu eșecul din iulie 1997. Iar această comparație mi-a fost sugerată de titlul
apărut într-un ziar de dimineață: ,,Vizită de consolare. Barosso și Rehn, la
București și Sofia”. Cine a mai făcut o astfel de vizită de consolare, după
refuzul de a primi România în NATO, deși sacrificiile fuseseră imense, printre
ele figurînd și semnarea unui aberant Tratat cu Ucraina? Bill Clinton, da, el
venise la București, pentru a ne bate pe umăr și a ne consola. Aceasta e forma
politicoasă a Occidentului de a-ți da de înțeles că n-are nici timp, nici chef
de tine. Scriitoarea irlandeză Iris Murdoch are o vorbă de spirit pe tema asta:
,,Tot ce consolează e fals”. Amînarea, pînă la toamnă, a deciziei de a fi
acceptați în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 seamănă cu o corigență
perfectă. Acum, în mai, la Școala Centrală s-au încheiat mediile – ceva mai
devreme, desigur, avînd în vedere că în iunie lumea va fi preocupată de
Campionatul Mondial de Fotbal, obiectiv ratat, și acesta, de noi, românii – iar
la disciplina numită ,,aderare”, elevele România și Bulgaria au primit Nota 4.
Asta-i realitatea, indiferent cum încearcă unii să o cosmetizeze și să prezinte
un insucces drept un triumf. Știți că unele publicații au o Poștă a Redacției,
destinată celor care bat la porțile literaturii, iar acolo, în final, se
găsește și o mică rubrică: ,,DEOCAMDATĂ, NU!”. O manieră elegantă de a li se
spune solicitanților că mai trebuie să lucreze, să persevereze, să citească mai
mult decît scriu etc. Păstrînd proporțiile, cam așa am pățit și noi. Normal că
vom intra în Uniunea Europeană, iar noi credem că asta se va întîmpla, conform
așteptărilor și calendarului de aderare, la 1 ianuarie 2007. Și vă vorbește cel
care a scris, efectiv, cu mîna lui, Declarația de la Snagov, din 1995, pe care,
ulterior, aveau să aducă și alții unele ameliorări. Atunci a început marșul
nostru către Uniunea Europeană. Așadar, de primit ne vor primi, indiferent de
numărul de stegulețe. În treacăt fie spus, dacă, pe lîngă stegulețele roșii și
galbene mai erau și niște stegulețe albastre, am fi fost bucuroși – Tricolorul
nostru ar fi devenit un reper european. Un analist economic, Ilie Șerbănescu, scria:
,,Ne dați economia? Vă dăm aderarea!”. Din moment ce cca. 75% din economia
românească a încăput pe mîna străinilor, care au și pus monopol pe unele
produse strategice, cum e cimentul, cum e aluminiul, treaba e ca și rezolvată.
De pildă, ziarele de azi scriu că, de cînd e la austrieci, PETROM și-a triplat
profitul pe trimestrul I al acestui an, cîștigul net fiind de aproape 250
milioane de euro. E inutil să mai spun ce s-ar fi făcut cu banii ăștia, dacă
rămîneau în țară. Eu am stat la Viena, 1 an universitar, o iubesc, îi datorez
enorm, pentru evoluția mea ulterioară, dar trebuie să întreb: Ce tradiții are
Austria în exploatarea petrolului? Cîte sonde de petrol are Austria? Are sonde
de bere, nu de petrol! Asta e o altă problemă, pe care trebuie să o abordăm, o
dată, frontal: jaful din privatizare.
Așadar, sîntem ca și intrați în Europa. Dacă acesta era
prețul pe care trebuia să-l plătim, da, ne-am achitat datoria, l-am plătit. Dar
nu e totul să intri, formal și procedural, în Europa. Mult mai important este
să intri în mentalitatea, în logica, în modul de viață al Europei. Pînă una,
alta, noi, românii, n-am ieșit, definitiv, din placenta fanariotă. Avem o
dedublare a personalității care izvorăște din byzantinismul lui Procopius din
Cezareea și pe care a descris-o bine Marin Preda, în romanul ,,Moromeții”:
trece omul pe uliță, sau pe stradă, îți dă bună-ziua, tu îi răspunzi, dar în
șoaptă îl înjuri. În toiul inundațiilor de la Dunăre, un post de Televiziune a
prezentat o scenă incredibilă: în timp ce jandarmii se luptau cu furia apelor,
bărbații apți de muncă dintr-o comună beau și chefuiau de mama focului. ,,Ce
faceți aici?” – i-a întrebat reporterul. ,,Păzim cîrciuma!” – a răspuns unul,
mai cu moț, probabil purtătorul lor de cuvînt. ,,Și cu inundațiile cum rămîne?”
– a insistat omul de la Televiziune. ,,Aaa, inundațiile sînt la proști, nu la
noi!” – a găsit răspunsul cel mai potrivit același speaker. În alt loc, o babă
i-a furat telemobilul unui jandarm care tocmai își primejduia viața ca să-i
pună la adăpost bruma de agoniseală. Anul trecut, unii care aveau bărci le
cereau celor izolați pe grinduri cîte 100 de euro, ca să le salveze viața.
Exemplele pot continua. Ele nu reprezintă o caracteristică, sînt izolate, dar
creează o stare de spirit proastă, o anumită nervozitate. Ce vreau să spun prin
asta? Vreau să spun că a venit timpul să ne privim mai atent în oglindă.
Să ne analizăm pe noi înșine, ca popor. Să evităm nenorocirea
ca, din popor, să devenim populație. Tare îmi e teamă că fibra noastră
biologică se degradează. Aud că TVR încearcă să lanseze un mega-sondaj de
opinie, pe tema ,,Care e cea mai mare personalitate din Istoria României?”. Mă
tem că pe locul I o să iasă Ciobanul din ,,Miorița”, cu fatalismul său, poetic,
într-adevăr – dar funerar. Poetul Național Mihai Eminescu scria ceva valabil și
astăzi: ,,De oameni de caracter are nevoie Statul, nu de deștepți cu o morală
îndoielnică, fiindcă ei propagă relații de vicleșug și de brutalitate”.
Doamnelor și domnilor,
ca om de presă nu pot face abstracție tocmai de presă. Deși,
după cum spunea Richard Nixon, ,,presa este acea Putere în Stat pe care nu a
ales-o nimeni”. Uite că s-a ales singură, tot așa cum Napoleon a luat coroana
din mîna Papei și și-a pus-o pe cap. În ziarele de dimineață întîlnim și alte
titluri și subtitluri, care ar trebui să le dea guvernanților de gîndit, ca de
pildă: ,,Milogii Europei. Vor fi destui care se vor împăuna zilele acestea
pentru performanța nu știu căror stegulețe galbene. Ne îmbătăm cu apă rece. Să
fim serioși! N-avem ce căuta în Europa!”. Sau: ,,Eu mă sinucid în direct dacă
în România s-a stîrpit măcar 1% din corupție” – a declarat un cunoscut analist
politic. Sau: ,,Ambasadorul SUA, Taubman: «La închisoare cu oficialii
corupți!»”. Treaba asta, cu închisoarea, mi-a plăcut cel mai mult și mă bucur
că ambasadorul american împărtășește, în sfîrșit, politica justițiară. Mai bine
mai tîrziu decît niciodată! De altfel, în curînd voi prezenta publicului și
presei proiectul unui important edificiu, pe care l-am conceput eu și l-a pus
pe hîrtie colega noastră de Parlament, arhitecta Anca Petrescu, care a
contribuit și la edificarea Casei Poporului, unde ne aflăm acum: PUȘCĂRIA
MAFIOȚILOR, care va fi o închisoare de maximă siguranță, cu 5 etaje și o
capacitate de 2.000 de locuri. Țin să avertizez, totuși, că acolo nu poate să
intre orice găinar, ci numai mafioții autentici, cu acte în regulă, care, prin
mijloace pedagogice specifice, vor coopera cu noi în procesul de confiscare a
averilor frauduloase pe care le-au făcut. Noi lucrăm acum și la un proiect
legislativ, intitulat Legea Anti-Mafie. Fiindcă asta e o altă chestiune
reproșată de Comisia Europeană: lupta împotriva corupției nu dă roade, avem
de-a face cu un fel de tele-justiție, de ochii lumii și ai strănătății.
Situația nu mai poate continua. Totul are o limită.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
(17 mai 2006, discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale
Parlamentului)
-5.2 C