Ne dați economia? Vă dăm aderarea! (1)
  • 19-08-2021
  • 2 Comentarii
  • 1866
  • 12

Motto: „Boala Europei constă în aceea că nu crede în nimic, pretinzînd că știe totul.” – Albert Camus


Doamnelor și domnilor,

Strasbourgul este orășelul acela alsacian unde cîndva, demult, într-o noapte de inspirație divină, un tînăr căpitan francez scria versurile și muzica înălțătorului marș de luptă ,,Marseilleza” – devenit, mai tîrziu, Imnul Național al Franței. ,,Haideți, copii ai Patriei/ Ziua Gloriei a sosit!”. Dar ea, această glorie, se construiește greu. Și indiferent cît de mult ai lupta pentru a purta mantia de purpură a gloriei, ca să dobori zidurile Cetății Ierihon cu vibrațiile trîmbițelor este nevoie, în primul rînd, de ajutorul lui Dumnezeu. Din păcate, de ceva vreme încoace, Dumnezeu Și-a întors fața de la noi. În Biblie sînt personaje cărora Dumnezeu le primește rugăciunea și jertfa; dar sînt și altele, cărora nu le primește nimic, ignorîndu-le. În Secolul XX, noi, românii, am trăit două experiențe istorice contradictorii: Dumnezeu ne-a primit jertfa din primul război mondial, de 800.000 de morți, și ne-a ajutat să recuperăm teritoriile furate de alții și să făurim România Mare, deși totul părea pierdut, la un moment dat; în al II-lea război mondial, Tatăl Ceresc nu ne-a mai primit sacrificiul și, deși am dat mai multe jertfe și ofrande decît în primul război, ne-a pedepsit cum numai El știe s-o facă, judecîndu-ne aspru și făcînd să simțim mînia Sa pînă astăzi, și geografic, și istoric.

Ce se întîmplase între timp? Cu ce L-am mîniat pe Dumnezeu? Răspunsul îl știu cei din generațiile mai vechi, ca și cercetătorii acelor vremuri: timp de două decenii, între 1920 și 1940, a fost un dezmăț nemaivăzut în România, s-au degradat moravurile, s-a furat, s-a mințit, s-a ucis. Pe scurt, s-au făcut multe urîciuni înaintea Domnului. Sigur, de la depărtare, o dată cu trecerea timpului, se vede altfel, ies în relief realizările, cum este, de pildă, înființarea Muzeului Satului. Fondul problemei constă, însă, în faptul că aveam un Muzeu al Satului pitoresc și minunat – dar aveam un sat real într-o mizerie îngrozitoare. Anii au trecut. Românii au dovedit, încă o dată, că au o slabă memorie a răului. Cei care au făcut mari averi în acele vremuri, prin jaf, sau prin împrumuturi bancare pe care nu le-au rambursat niciodată, fiindcă a venit războiul și s-a schimbat regimul politic, s-au reîntors recent în țară, ca fantome, ori prin nepoți, sau prin rude colaterale, la a șaptea spiță, și revendică munți întregi (relieful țării!), palate care n-au fost niciodată ale lor, uzine care, la origine, fuseseră doar niște ateliere prăpădite. România a devenit o pradă, la discreția tuturor șmecherilor, aventurierilor și escrocilor, care ne asurzesc cu placa hodorogită a unor șabloane, de genul ,,proprietatea e sfîntă” și ,,restitutio in integrum”. Dacă proprietatea e sfîntă, atunci Mama lui Isus Christos cum mai e?

Oh, sfîntă mare nerușinare! Ce-a ajuns țara asta, o victimă a celui mai feroce egoism! În toate sectoarele s-a instaurat cîte o Mafie rapace, care și-a creat și sisteme de protecție, ba chiar unii au posturi de Televiziune și Trusturi de Presă cu care îi țin pe toți la respect. Concomitent, o echipă de zgomote bine dresată și remunerată, care țipă în numele unei autorități false, încearcă să șteargă cu buretele intoleranței o bună parte din Istoria modernă a țării și să pună la zid un popor întreg, culpabilizat, acuzat că n-a fost vigilent atunci cînd Winston Churchill i-a trasat lui Stalin, la Yalta, pe un șervețel de hîrtie, cu un creion albastru, noua și criminala configurație a Europei de Est. Alții au vocație economică și finanțistă, încercînd să explice tot ceea ce ni se întîmplă prin prisma unor fenomene, cauzalități și serii logice de această natură. Portativul meu are, însă, o altă cheie: cea istorică. România se află în plină criză a destinului ei istoric. Primul-ministru a vorbit de ideea pe care o avea generalul De Gaulle despre Franța. Eu aș aminti aici de Emil Cioran al nostru, care, într-o carte de tinerețe, scria: ,,Visez la o Românie cu destinul Franței și cu populația Chinei”. Încă un deziderat care, bineînțeles, nu se va împlini niciodată. Noi, românii, am fost siliți, cu pistolul la tîmplă, să construim ceea ce era imposibil de construit – utopia comunismului, sămînță de import, adusă în țară pe tancurile sovietice, iar acum sîntem siliți, cu alte amenințări, să facem drumul înapoi, în sens invers. Cu alte țări răsăritene se întîmplă cam același lucru, iar bruma lor de avans față de noi se datorează unui spor de seriozitate și pragmatism, pe fondul dorinței Occidentului de a le ajuta mai mult. Iar aici, religia romano-catolică joacă un rol major. În paranteză fie spus, exact supărarea Vaticanului ne trebuia nouă acum, prin periclitarea Catedralei Sf. Iosif, din București, clădire de Patrimoniu Național, unde Eminescu, suferind, obișnuia să vină și să se roage, iar Regele Ferdinand cel Întregitor se spovedea, săptămînă de săptămînă, la Arhiepiscopul romano-catolic al Bucureștilor, Raymund Netzhammer. Nu le spune nimeni celor de la Primăria și Prefectura Capitalei să nu se lege la cap fără să-i doară? Dar, ce să ne mai mirăm că se întîmplă ce se întîmplă, cînd la ambele ceremonii din București, prilejuite și de Ziua Europei, la 9 Mai, au lipsit și primarul general, și prefectul Capitalei! Credeți că reprezentanții Corpului Diplomatic n-au observat aceste absențe? ,,Poți să faci o ciorbă de pește dintr-un acvariu, dar n-ai să poți reface, niciodată, un acvariu dintr-o ciorbă de pește” – spunea un polonez, Adam Michnik, referindu-se chiar la trecerile bruște de la capitalism la socialism și înapoi la capitalism. Iar Ernest Hemingway scria că ,,Mai rea decît războiul și trădarea e lașitatea de care dau dovadă democrațiile burgheze”. Fiindcă nici democrațiile astea nu sînt perfecte, ca să ne închinăm la ele ca la sfintele moaște. În fine, un ultim citat pe tema asta, din gîndirea regizorului american Stanley Kubrick: ,,Marile națiuni s-au purtat, întotdeauna, ca niște gangsteri, iar națiunile mici ca niște prostituate”.

Eu, unul, cred că Națiunea Română e foarte demnă; atîta doar, că a început să își cam piardă busola. La ora actuală, suferim de un fel de anomalie magnetică. Acum, ne aflăm în situația asta. Cale de întoarcere nu există. Trebuie să mergem înainte, dar mai trebuie să pricepem că terenul pe care călcăm e minat. Într-un timp fulgerător, practic, în cîțiva ani, de la nivelarea socialistă s-a trecut la o sălbatică polarizare a societății românești, care constă în existența cîtorva zeci de mii de oameni bogați, și în viața dramatică a 20.000.000 de supraviețuitori, de năpăstuiți ai sorții. Averi care, în Occident, se fac pe parcursul cîtorva generații, în România s-au realizat peste noapte. Sînt, oare, toți acești protagoniști ai Topurilor din revista ,,Capital” niște genii în domeniul economic, ori au făcut invenții fenomenale, care să justifice sutele de milioane de euro pe care le-au agonisit în mod atît de rapid și enigmatic? De pildă, prin ce miracol a izbutit un fost sportiv, care, la începutul anului 1990 avea o avere de numai 12 milioane de mărci germane, să revină în România, ca o pasăre de pradă, și, cu niște simple revere și stopuri la fileu, garnisite cu cîteva fente de corp și invocarea enervantă a relațiilor sale pe plan extern, să depășească, în numai 15 ani, suma de 1 miliard de euro?! De ce nu le dă el rețeta asta uluitoare și celorlalți români?! Foarte simplu: pentru că individul a făcut grămezile astea de bani jefuindu-i pe concetățenii săi. Iar astfel de ,,peșteri ale comorilor” mai au și alții. Și dacă îi întrebi cum s-au îmbogățit și, de fapt, cu ce se ocupă, în afara unor speculații și mișcări ale hîrtiilor, te acuză că ești extremist și nefrecventabil (?!). Eu, unul, n-am auzit pînă acum de cuvîntul ăsta și mărturisesc că nu știu ce înseamnă. Un înțelept evreu din Secolul XIX, Cilibi Moise, zicea: ,,Sînt unii oameni care, cînd intră în Țara Românească, sărută bariera, fiindcă vin cu fracuri fără coadă, cizme fără tălpi, pălării sparte, și peste 6 ani se fac bancheri și proprietari”. Așa că nu-i de mirare că peste vechea mizerie a societății românești s-a așezat un nou strat de mizerie, mai rezistent și mai deprimant. Cel puțin satul românesc este la nivelul Evului Mediu! Cuvîntul, în sine, vine din latinescul ,,fosatum”, adică șanț – șanț de încercuire și apărare, de obicei umplut cu apă. Iată că, după 1900 de ani, satul nostru a redevenit un șanț, chiar înconjurat de ape! Mitul eternei reîntoarceri, de care vorbea Mircea Eliade, nu-i așa? Starea jalnică a satelor și a tîrgurilor de provincie a ieșit la iveală cu prilejul nefast al valurilor succesive de inundații. Am văzut cu toții, și a văzut și străinătatea, case de bălegar și paiantă, grajduri dărăpănate, garduri de nuiele, burdușite cu coceni, closete în fundul curții – toate luate de ape ca un decor de butaforie, pentru un film ieftin. Acolo locuiau oameni, semeni ai noștri, cu vietăți cu tot, care se zbăteau să scape de nenorocire și să-și salveze viața. Această parte a societății românești n-are cum să intre în clubul select al Uniunii Europene. Numai Brâncuși a reușit o performanță de genul acesta, dar el avea geniu: invitat la o recepție simandicoasă, unde participa o bună parte din aristocrația Franței, fostul elev al lui Auguste Rodin, dar și viitor părinte al sculpturii moderne, s-a prezentat la palatul respectiv înveșmîntat într-o pînză de sac, ca ultimul cerșetor, și, deși a arătat invitația, majordomul nu l-a lăsat să intre.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(17 mai 2006, discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite