Războiul din Coreea s-a încheiat acum 70 de ani.
De ce este încă divizată peninsula?


În urmă cu 70 de ani, pe 27 iulie 1953, Coreea de Nord și Coreea de Sud au semnat un armistițiu care a pus capăt unui război care a curmat viețile a cel puțin trei milioane de oameni în trei ani. Cu toate acestea, o pace cu drepturi depline nu a venit niciodată pe pămîntul coreean. Războiul continuă în mod oficial, iar de cîteva decenii Peninsula Coreeană a fost împărțită în două state ostile unul celuilalt. Despre cauzele și consecințele unuia dintre cele mai sîngeroase conflicte militare de după cel de-al II-lea Război Mondial, care a separat milioane de familii – în cele ce urmează.
Paralela fatală
Pentru milioane de coreeni, sfîrșitul celui de-al II-lea Război Mondial și înfrîngerea Japoniei au însemnat sfîrșitul a 35 de ani de ocupație japoneză și speranța într-un viitor strălucit. În 1943, Statele Unite, Marea Britanie și China au convenit să acorde fostei colonii japoneze independența deplină. Dar în august 1945, la sfîrșitul ostilităților, Statele Unite și URSS au decis să împartă Coreea în două zone de-a lungul paralelei 38, în timpul perioadei de tranziție: administrația temporară în partea de sud a peninsulei a trecut pe partea americană, iar partea de nord către cea sovietică.
Granița temporară, care separă chiar și astăzi Coreea de Nord și Coreea de Sud, a fost instituită de autoritățile de ocupație japoneze: trupele situate la nord de paralela 38 erau subordonate comandamentului Armatei Kwantung, iar cele la sud, Armatei a 17-a. Ea a fost apoi propusă de doi colonei americani – Chris Bonsteel și Dean Rusk – care au fost instruiți să delimiteze de urgență granițele viitoarei zone americane. Ofițerii și-au dat seama că o astfel de împărțire „nu are sens nici din punct de vedere economic, nici din punct de vedere geografic”, dar paralela 38 se afla la 50 de kilometri nord de Seul, iar armata a decis că ar fi frumos dacă centrul administrativ rămîne în zona de influență americană. URSS nu s-a opus.
Diviziunea ideologică
SUA și URSS au pornit inițial de la faptul că diviziunea va fi temporară, iar în curînd Coreea se va reuni. Dar între aliați au apărut tot mai multe contradicții ideologice și politice, care au escaladat într-un Război rece și o luptă pentru sfere de influență. În 1946, chiar înainte ca partea de nord să obțină calitatea de stat, a luat naștere Partidul Laburist, format din mai multe partide. În 1947, Națiunile Unite (ONU) au adoptat o rezoluție prin care se stabilea înființarea unui grup de lucru interimar care să organizeze alegeri generale pentru Adunarea Constituțională din Peninsula Coreeană. Cu toate acestea, administrația sovietică nu a permis grupului să intre în teritoriile aflate sub controlul său, iar alegerile au avut loc doar în Sud. În același loc, în august 1948, a fost proclamată Prima Republică Coreea de Sud. Ca răspuns, Republica Populară Democrată Coreea (RPDC) a fost înființată în nord în luna septembrie a aceluiași an. Puterea în noile state a fost transferată în mîinile sovietice și americane: în nord – Kim Ir-Sen, iar în sud –  Syngman Rhee. Dictaturi, comuniste și anticomuniste, au domnit de ambele părți ale graniței.
Unitate cu foc și sabie
Nici Phenianul, nici Seulul nu au vrut să se mulțumească cu granița stabilită de-a lungul paralelei 38. Ambele regimuri au căutat să unifice Coreea, dar fiecare a vrut să facă acest lucru sub propria conducere. În 1948, trupele americane și sovietice au părăsit Peninsula Coreeană, iar pînă în toamna acelui an au început să aibă loc ciocniri regulate între armata nord-coreeană și cea sud-coreeană în zonele de graniță. Peste 10.000 de coreeni au murit în decursul a doi ani. Între timp, Coreea de Nord se pregătea treptat pentru o invazie cu drepturi depline. Timp de cîțiva ani, Kim Ir-Sen a promovat activ ideea unei preluări militare a Coreei de Sud, inclusiv în conversațiile cu liderul sovietic Stalin, dar a subliniat pregătirea și echipamentul insuficient al armatei nord-coreene. În plus, URSS nu a vrut să încalce acordurile cu Statele Unite și să creeze un focar de tensiune.
Tobe vestitoare de război
Pînă în 1950, Războiul Rece a atins apogeul. În Orientul Îndepărtat, blocul comunist a preluat puterea după victoria lui Mao Zedong asupra Kuomintangului în 1949, iar autoritățile noii Republici Populare Chineze (RPC) i-au promis sprijin lui Kim Ir-Sen. Etnicii coreeni, veterani ai războiului civil chinez, s-au întors în Coreea de Nord și s-au alăturat armatei noului stat, în timp ce URSS a oferit asistență militară activă RPDC. În plus, în ianuarie 1950, secretarul de stat american Dean Acheson, vorbind despre „perimetrul de apărare american” din Pacific, nu a menționat Peninsula Coreeană. Acest lucru a determinat probabil URSS să aprobe în cele din urmă atacul nord-coreean asupra Coreei de Sud. Totuși, există un alt punct de vedere: este probabil ca Kremlinul, dimpotrivă, să fi întins o capcană Statelor Unite, sperînd să le atragă în conflictul din Asia.
Detaliile operațiunii militare au fost finalizate în primăvara anului 1950, iar în zorii zilei de 25 iunie, 75.000 de soldați nord-coreeni au traversat paralela 38 sub acoperirea artileriei.
Blitzkrieg eșuat
La început, situația era în favoarea nordicilor. Deja pe 28 iunie, trupele RPDC au reușit să cucerească Seulul. Guvernul lui Syngman Rhee probabil nu ar fi supraviețuit dacă Statele Unite nu ar fi intervenit. Președintele american Harry Truman a decis să nu aprobe implicarea în ostilități, ci a apelat la ONU. Pe 25 iunie, Consiliul de Securitate a adoptat o rezoluție prin care cere RPDC să oprească invazia, iar pe 27 iunie, un alt document care permitea statelor membre ONU să intre în conflict. Și pe 7 iulie, Consiliul de Securitate a adoptat o rezoluție prin care recomanda tuturor celor care doreau să-și plaseze forțele militare sub o comandă unificată sub conducerea Statelor Unite. Coaliția a inclus 16 state, alte 41 de state au trimis asistență militară. Contingentul a operat sub pavilionul ONU.
Ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, Uniunea Sovietică ar fi putut respinge aceste rezoluții, dar în 1950 reprezentantul sovietic a boicotat ședințele Consiliului de Securitate ca răspuns la refuzul de a înlocui reprezentantul Kuomintang la ONU cu un delegat din RPC. URSS a insistat că deciziile luate de o organizație internațională în absența delegatului acesteia sînt ilegale și contrare Cartei ONU. Rezoluțiile ONU privind problema coreeană sînt încă printre cele mai controversate documente din istoria sa.
Război sub auspiciile ONU
În primele săptămîni, contingentul militar ONU, format în principal din soldați americani, nu a reușit să influențeze cumva situația. În iulie și august, armata RPDC a reușit să avanseze în teritoriul Coreei de Sud, împingînd forțele lui Syngman Rhee și ONU chiar în sudul peninsulei coreene, în zona orașului-port Busan. Pînă în august, 90-95% din teritoriul Coreei de Sud era sub controlul armatei RPDC. Cu toate acestea, pînă la începutul toamnei, Statele Unite și aliații săi au reușit să-și construiască și să-și consolideze în mod semnificativ gruparea în zona Busan – așa-numitul perimetru Busan, pe care RPDC a încercat fără succes să-l străpungă. La mijlocul lunii septembrie, forțele americane de asalt amfibiu au aterizat în portul Incheon, lîngă Seul, în spatele armatei nord-coreene dispersate în peninsulă.
Contraofensiva, însoțită de puternice lovituri aeriene și de artilerie, i-a luat prin surprindere pe nordici. Deja pe 25 septembrie, forțele ONU au intrat în Seul, iar pe 8 octombrie, armata americană a trecut paralela 38. Curînd a căzut și capitala nord-coreeană, iar guvernul lui Kim Ir-Sen a fost forțat să fugă în orașul muntos Kangge și să caute ajutor de la aliații săi – URSS și RPC.
Intrarea Chinei și URSS în război
De la sfîrșitul lunii octombrie 1950, după ce a primit aprobarea Kremlinului, China a intrat în ostilități; totuși, nu ca o armată oficială, ci ca „voluntari ai poporului chinez” care doreau să ajute Coreea. URSS s-a abținut de la participarea la luptele terestre, dar a alocat sprijin aerian aliaților: aproximativ 70.000 de angajați ai Forțelor Aeriene URSS au participat la război. Unitățile sub pavilionul ONU au fost forțate să se retragă spre sud, la paralela 38, și să părăsească Phenianul. Toate ostilitățile ulterioare au fost concentrate de-a lungul paralelei 38: oponenții au trecut granița fatală, Seul a căzut din nou și a fost din nou eliberat de contingentul ONU. A început un război de uzură, însoțit de violențe împotriva civililor, execuții ale prizonierilor de război și numeroase crime de război.
În timpul războiului, americanii au bombardat intens orașele nord-coreene. „Au pus țara la pămînt. Au distrus fiecare oraș”, spune Michael Robinson, profesor de studii și istorie din Asia de Est la Universitatea Indiana. Din cauza bombardamentelor, potrivit comandantului Forțelor Strategice ale Forțelor Aeriene ale SUA, Curtis LeMay, 20% din populația Coreei de Nord a murit.
Ultima soluție
În acele luni fatidice, între părți s-a conturat un echilibru strategic periculos: nimic nu putea schimba radical situația, cu excepția ultimului pas: o lovitură nucleară. Harry Truman și consilierii săi s-au gîndit la posibilitatea de a folosi arme nucleare la începutul ostilităților. La sfîrșitul anului 1950, cînd situația de pe front nu era în favoarea Statelor Unite și a aliaților săi, comandantul contingentului ONU, Douglas MacArthur, a cerut 34 de bombe atomice și a pregătit o listă de ținte. „În aceste zile critice, comunitatea mondială este pe ultima linie care o separă de o catastrofă nucleară”, scrie Anatoly Torkunov, rectorul MGIMO al Ministerului de Externe al Rusiei.
Temîndu-se de o posibilă reacție din partea URSS (în acel moment avea și arme nucleare, dar nu a intrat niciodată oficial în războiul din Coreea), Harry Truman a refuzat. Acest lucru a agravat contradicțiile dintre președintele american și generalul MacArthur, care a cîștigat autoritate ca și comandant al trupelor americane pe frontul Pacificului. Generalul a încălcat în mod repetat ordinele președintelui și a încercat să provoace transferul ostilităților pe teritoriul chinez. În aprilie 1951, Harry Truman l-a eliberat pe Douglas MacArthur de atribuțiile sale și l-a numit pe generalul Matthew Ridgway noul comandant al forțelor ONU.
Armistițiu fără pace
Pînă în vara lui 1951, ambele părți și-au dat seama că era puțin probabil ca războiul să se încheie cu victoria clară și zdrobitoare a cuiva. Negocierile pentru armistițiu au durat doi ani, cu succese diferite. Impulsul negocierilor a fost dat de moartea lui Stalin în martie 1953: la Moscova a început o luptă pentru putere și atenția a fost distrasă de la Peninsula Coreeană. Prezidiul Comitetului Central al PCUS a votat pentru încetarea ostilităților. La 27 iulie 1953 s-a dispus o încetare a focului în orașul de graniță Phanmunjom; Linia frontului a fost fixată de-a lungul aceleiași paralele 38, iar în jurul ei a fost stabilită o zonă demilitarizată de patru kilometri lățime – ultima relicvă a Războiului Rece care a supraviețuit pînă în zilele noastre.
În război, Statele Unite au pierdut aproximativ 30.000 de oameni și alți 100.000 au fost răniți. Pierderile altor țări participante la coaliția ONU s-au ridicat la peste 17.000 de oameni, inclusiv 3.000 de morți. China a pierdut, conform diferitelor estimări, între 180.000 și 400.000 de mii de oameni, în timp ce URSS – aproximativ 300 de ofițeri și soldați. Coreenii au suferit pierderi de pînă la 4 milioane de oameni, majoritatea civili uciși de ambele părți ale paralelei 38. Acum, peninsula coreeană pare să fie infinit de departe de reunificare. Atît în trecut, cît și în acest secol, guvernele ambelor Corei au încercat în mod repetat să deschidă calea pentru reconciliere, dar fără rezultat. Războiul din Peninsula Coreeană nu s-a încheiat oficial, Sudul și Nordul încă refuză să se recunoască reciproc ca state suverane, iar milioane de coreeni rămîn ostatici ai Războiului Rece care s-a încheiat cu zeci de ani în urmă.
N.K