În România se vorbeşte mult şi se face puţin (1)
  • 28-01-2021
  • 0 Comentarii
  • 1189
  • 2

Doamnelor şi domnilor,

Onoraţi invitaţi,

Stimaţi reprezentanţi ai presei,

Reuniunea Consiliului Naţional al Partidului România Mare are loc într-un moment greu pentru Ţară. La aproape 10 ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, situaţia internă şi externă a României este mai dificilă decît în toată perioada postbelică. Atunci cînd, în primăvara anului trecut, conducerea partidului nostru a adresat organismelor internaţionale un Memorandum în care acuza instaurarea unui stat de tip mafiot, nu bănuiam că, numai după un an, chiar ex-premierul ţărănist Victor Ciorbea va ajunge la vorba noastră şi va afirma exact aceleaşi stări de lucruri pe un post de Televiziune. Am spus-o şi o voi repeta pînă cînd voi avea nu 20 de procese, cîte mi s-au înscenat acum, ci 200: principala cauză pentru care România a ajuns o epavă este jaful. Surse de încredere din interiorul Serviciilor Secrete m-au informat că, în perioada decembrie 1989 – martie 1999, s-au scos din România nu mai puţin de 9 miliarde de dolari, de către persoane fizice şi persoane juridice, bani care au fost depuşi în conturi aflate în băncile străine. Niciodată n-am crezut că va lua naştere şi va prolifera atît de vertiginos o nouă specie a păsărilor de pradă, care, aproape invariabil, mimează cinstea şi preocuparea pentru binele obştesc, la suprafaţă, dar pe ascuns fură vîrtos şi îşi asigură prosperitatea pentru cîteva generaţii de urmaşi. Este epoca de acumulare a marilor averi, iar cancerul corupţiei s-a generalizat, devenind metastază. De intrat, au intrat bani în România, în special din împrumuturi externe, dar ei au căpătat alte destinaţii. În ceea ce ne priveşte, am produs dovezi din belşug, dar, ca într-o piesă de teatru absurd, Justiţia pur şi simplu îşi bate joc şi ne cere noi şi noi dovezi, ori ne hărţuieşte tot pe noi, pentru a ne descuraja şi a ne închide gura. E o luptă cu morile de vînt, care ne uzează ca partid şi ne bagă într-un cerc vicios. Aproape tot ce cîştigăm în faţa populaţiei, care ne percepe ca pe un partid justiţiar, pierdem datorită boicotului exercitat împotriva noastră de o Mafie tenace, cu ramificaţii la toate nivelurile, inclusiv în plan informaţional şi juridic.

De la scandaloasa Afacere Ţigareta, petrecută în urmă cu 1 an, demonizarea partidului nostru a intrat într-o nouă fază şi cu cît produceam mai multe probe ale implicării unor nume ilustre, cu atît mai multe procese şi înscenări ni se puneau la cale. Aşa după cum aţi constatat şi dvs., sînt posturi de Televiziune pentru care Partidul România Mare nu există, indiferent ce acţiuni politice sau umanitare am avea. În acelaşi timp, au ocupat ecranele televizoarelor formaţiuni liliputane, care aspiră către pragul de 1% în preferinţele electoratului şi unii se mai miră că încrederea populaţiei în partide a scăzut pînă la cota de avarie. În România se vorbeşte mult şi se face puţin. Necazul este că societatea românească nu este pregătită pentru adevăr şi diversiunile sînt atît de numeroase şi bine puse la punct, încît lumea a început să confunde planurile, iar tablele de valori morale au fost răsturnate: patrioţii români sînt ştampilaţi ca extremişti, teroriştii de la UDMR sînt prezentaţi ca europeni, deşi ei sapă din interiorul Puterii la temeliile Statului Unitar Român, apoi cine luptă împotriva fărădelegilor şi a incompetenţei este plimbat în cuşca televizorului şi arătat, la toată lumea, ca un duşman al Poporului şi ca un antireformist periculos. Prima scenă a societăţii româneşti duce o lipsă cronică de oameni de caracter şi de repere morale. În perioada antebelică existau nişte monumente de etică şi cultură, ca Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Nae Ionescu, dinastia Brătienilor, Dimitrie Gusti, Mareşalul Averescu şi o întreagă pleiadă, dintre care unii au plătit cu ani grei de temniţă, ba chiar cu viaţa, demnitatea de a fi iubitori de Ţară şi de a înscrie România pe orbita unităţii şi a identităţii de sine. Astăzi, locul uriaşilor a fost luat de pigmei. Orice homuncul politic îşi dă cu părerea despre Ţară, despre integrarea euro-atlantică, deşi el n-are noţiuni elementare de gramatică, darmite de Istorie şi Civilizaţie! Într-o astfel de „tovărăşie” forţată sîntem sortiţi să acţionăm noi, cei de la PRM. Evident că am provocat invidie, ba chiar, în ultimul timp, o ură înverşunată. Evident că ni s-au pus în spate tot felul de provocări şi lovituri de Stat, pe care, zilele trecute, le-a dezminţit, categoric, chiar conducerea Serviciului Român de Informaţii. Realitatea este că sîntem un partid extrem de incomod, fiindcă spunem cu glas tare ceea ce spun milioane de oameni în şoaptă, ori la cozile interminabile unde pot căpăta un ajutor de şomaj sau o speranţă de două parale. Dvs., cei care veniţi din judeţe, ştiţi mai bine decît noi care e pulsul real al Ţării, fiindcă acolo se scrie adevărata Istorie a vieţii de zi şi noapte. Dacă Bucureştii au devenit Sodoma României, restul Ţării reprezintă Turnul Babel, în care fiecare vorbeşte o altă limbă şi totul se îndreaptă către barbarie. Zilnic, aflăm pe viu, sau din ziare, că se petrec fapte abominabile, care înainte nu puteau fi nici măcar imaginate. Existenţa societăţii româneşti a devenit un film horror, o telenovelă tragică, cu 365 de episoade pe an, în care se întîmplă atrocităţi, crime, scene de coşmar imposibil de înţeles de către o minte sănătoasă. În Ţara lui Eminescu se violează bătrîne de 90 de ani! În Ţara lui Enescu sînt plezniţi ochii cailor cu bîta! În Ţara lui Brâncuşi sînt ucişi prunci neprihăniţi şi sînt aruncaţi la gunoi ca nişte resturi menajere. Cu părere de rău, mă văd silit să afirm că cele 3 instituţii care ar trebui să aibă un cuvînt greu de spus în asanarea morală a societăţii româneşti – Biserica, Şcoala şi Poliţia – nu-şi fac datoria. În special Poliţia se îndeletniceşte cu alte treburi, printre care şi uciderea a peste 30 de mineri, la Stoeneşti, crimă imprescriptibilă, care s-a întîmplat cu adevărat, deşi toţi au păstrat o tăcere complice şi laşă – dar va veni un moment cînd adevărul va ieşi la suprafaţă, ca şi cadavrele pe apele de gheaţă ale Oltului.

Am zugrăvit acest succint tablou al societăţii româneşti pentru că partidul nostru nu e un partid al clişeelor, al surogatelor, al teoriilor savante, din care nimeni nu înţelege nimic. Noi sîntem un partid viu, al oamenilor, şi refuzăm să facem un alt fel de politică. Iar oamenii ne-au perceput ca atare. Ei nu mănîncă programe sofisticate; ei aşteaptă măsuri concrete la probleme concrete. Mărturisesc că uneori mă apucă groaza cînd mă gîndesc cum supravieţuiesc milioane de concetăţeni ai noştri, care o duc mai rău decît ţăranii români în anul de foc 1907. Avem tristul privilegiu de a vedea că s-a ajuns la vorba noastră. Dar mai avem şi amărăciunea – ca să-l citez din memorie pe Eminescu – de a prevedea ce se va petrece, dar de a nu putea interveni pentru împiedicarea nenorocirilor. Plăteşte acum Poporul Român preţul naivităţii sale incredibile, din noiembrie 1996! Un preţ de lacrimi şi sînge, dureros, monstruos. România a ajuns o epavă, un pod prăbuşit, care blochează Fluviul Timpului. Nici un domeniu nu funcţionează cum trebuie şi efectele se simt, în primul rînd, în zona nivelului de trai. Am ajuns să trăim vremurile în care se moare, efectiv, de foame într-o Ţară care nici n-ar trebui să-şi pună problema alimentară! N-am auzit să fi dat cineva socoteală, pînă acum, pentru distrugerea deliberată a şeptelului, în 1997, ca urmare a poruncilor venite de la Banca Mondială. Şi n-am auzit să tragă cineva un semnal de alarmă în privinţa foametei care ne paşte din pricina crimei de a nu se fi arat şi semănat nici măcar o treime din suprafaţa agricolă. Niciodată, în Istoria României, n-au fost impuşi atîţia miniştri străini de domeniile respective: cred că România e singura Ţară din lume care are un electronist la Agricultură, un jurist la Sănătate şi un jolly-joker francmason la Armată! Şi ne mai mirăm că totul merge anapoda! În ceea ce mă priveşte, am spus toate acestea în diferitele dialoguri pe care le-am purtat cu conducerea actuală a Ţării. I le-am spus şi preşedintelui Emil Constantinescu la Palatul Cotroceni, şi premierului Radu Vasile, telefonic, şi altor lideri ai coaliţiei majoritare. Dar ei nu mai au organ să înţeleagă, parcă sînt hipnotizaţi de Şarpele Monetar internaţional, care se uită fix la ei. Normal, într-o asemenea luptă, atunci cînd epuizezi toate argumentele logice, devine inevitabil să faci şi greşeli. Am bărbăţia de a-mi asuma eu toate greşelile care s-au făcut. Deşi, pe fond, ele n-au fost erori reale, ci au fost prezentate în aşa fel încît să reiasă că noi insultăm, că noi calomniem, că noi sîntem xenofobi etc. Cel puţin în primele 3 luni ale acestui an a fost declanşat împotriva Partidului România Mare un bombardament informaţional şi juridic fără precedent. Nu fac parte din genul de oameni care consideră că tot ce spun ei este adevărat, că tot ce fac ei este bine. Viaţa ne-a maturizat pe toţi, ne-a învăţat să cîntărim mai bine lucrurile, ne-a dat discernămîntul de a separa binele de rău. Astăzi, privind în urmă la trecutul nu prea îndepărtat, ţinînd seama de arsenalul minciunii care a fost pus în funcţiune, recunosc că ar fi trebuit să stau deoparte de ceea ce unii au numit Mineriade. Noi n-am fost implicaţi cu nimic în organizarea şi desfăşurarea lor, dar un simplu mesaj pe care l-am adresat eu minerilor disperaţi a fost răstălmăcit ca o încercare de răsturnare a ordinii de stat. Au fost inventate persoane care nu există, arme pe care le-am fi pus la dispoziţia minerilor, sume mari de bani venite de la Guvernul Chinei şi alte elucubraţii de-astea, care arată de ce sînt capabili unii pentru a-şi extermina adversarii politici. De asemenea, un alt eveniment care a fost exploatat tot în aceeaşi manieră necinstită a fost Jurnalul unei prostituate. Atunci cînd au primit consemne, de unde trebuie, pentru a fi acuzat de fals şi calomnie, ziariştii necinstiţi s-au năpustit împotriva mea – dar aceiaşi ziarişti n-au mai suflat o vorbă în clipa în care s-a aflat tot adevărul, care era cu mult mai grav şi pe care îl aveam înregistrat pe video-casetă. Noroc cu posturile locale de Televiziune, care au difuzat caseta respectivă şi milioane de oameni au înţeles că eu n-am minţit şi n-am fost nici intoxicat – ar fi fost şi greu, la îndelungata experienţă de presă pe care o am. Admit, astăzi, că este sub demnitatea mea să mă implic în poveşti de alcov, care pot degenera în procese politice. Realitatea este alta: eu plătesc politic pentru calitatea mea de ziarist. Întreaga presă e plină ochi de mii şi mii de scandaluri sau notiţe polemice, lumea le citeşte sau nu le citeşte, dar eu sînt studiat cu microscopul şi la mine totul se profilează, fulgerător, pe cerul politicii. Aici ne aflăm într-un cerc vicios: dacă renunţ la revistele mele, sau le cuminţesc, pierdem sute de mii de oameni care văd în „România Mare” şi „Politica” hrana lor spirituală; dacă voi continua să le tipăresc, voi fi asediat de procese de către cei care au toate pîrghiile Puterii în mîna lor şi nu se dau în lături de la violarea legilor şi chiar a Constituţiei. Iar în vreme ce toate procesele intentate de noi împotriva acelora care au răspîndit minciuni incalificabile sînt blocate de o Justiţie mînjită şi aservită politic – ei, bine, procesele intentate împotriva noastră de aceiaşi indivizi care ne-au calomniat şi-au urmat cursul, au fost accelerate şi au ajuns tocmai la instanţa nr. 1 a magistraturii româneşti, care e Curtea Supremă de Justiţie.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor

(24 aprilie 1999, Casa Republicii; discursul a fost rostit la deschiderea lucrărilor Consiliului Naţional al PRM)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite