Începe astrul iernii măreţ să se topească

treptat îl simţi cum arde pe-al primăverii rug

şi-n urma lui rămîne o ţară românească

mai pură şi mai plină de semne de belşug.

Această iarnă aspră a fost un dar al firii

urcînd pe cai de jertfă dintr-un trecut ocult

prin gura ei, pesemne, pelasgii şi ilirii

ne-au spus ce ierni domniră la Dunăre, demult.

Azi, suflă băltăreţul ca soarele prin lupă

surpînd împărăţia zăpezii pe pămînt

un singur colţ al ierbii e de ajuns să rupă

cu răsuflarea-i caldă armuri de neînfrînt.

În staule jilave nasc alte generaţii

de vietăţi şi ierburi cu trup îmbălsămat

şi-n nopţi de ovidenii simţi cum tînjesc Carpaţii

de aurul şi vlaga care le-au fost furat.

Împung orbeşte puii prin bulbii de răchită

în cruciada hranei pornesc în zori de zi

sub craniul ca de fosfor al soarelui se-agită

un univers ce fierbe în seve porfyrii.

E-atît de bine, Doamne, din beciurile gheţii

pîraie de-alabastru şi muguri se desfac

privighetori de geniu primesc botezul vieţii

vestind o primăvară cum n-a mai fost de-un veac.

Prelingeţi focuri roşii şi verzi din giuvaere

şi bateţi toaca veche în cuib de mînăstiri

la temelia ţării noi cărămizi de miere

încep să scînteieze ca galbenii-n chimir.

Primiţi deci primăvara cu pîine şi cu sare

cu vin de prospeţimea granatei s-o cinstiţi

din Dunăre la Tisa, din Olt şi pîn’ la Mare

să fim cu toţi, de-a pururi, sub sceptrul ei uniţi.

Fii azi binevenită pe plaiuri carpatine

tu, vietate sacră şi plină de noroc

îngăduie-ne iarăşi a ne-nchina la tine

tu, ce purifici lumea fără s-o treci prin foc.

Cu duhul tău de-un verde fluorescent să bucuri

pămîntul ţării mele cel scuturat de jug –

revarsă chipul slavei pe fiinţe şi pe lucruri

şi-nalţă România în pace şi belşug.

CORNELIU VADIM TUDOR