Vasile Alecsandri definea doina ca fiind ,,cea mai vie expresie a sufletului românesc. Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plîngerea duioasă a patriei noastre dupa gloria sa trecută. Ea este cîntecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce-am auzit eu pe lume”. Iar Nicolae Iorga ne spune că doina românească este asemănătoare termenului de torelli, definit de lexicograful byzantin Hesychius un „strigăt de plîngere cu fluierul, al tracilor”.
Mă întorc din nou la minunatul poem în proză al scriitorului Ion Lăncrănjan, ,,Cuvînt despre Transilvania”, care mă duce cu gîndul la plaiurile natale. Și mă opresc la omagiul pe care autorul îl aduce doinei, această ,,chemare abia îngînată, alintare ațipită în gînd, susur de izvor și șuier de viforniță!...”. Și spune el astfel:
,,S-a ivit doina pe lume, aicea, pe la noi, pe Murăș și pe Tîrnave, pe Olt și pe Dunăre, a însoțit legănarea valurilor pînă la Marea cea mare, a trecut vadurile celorlalte ape, s-a suit pînă la izvoarele lor, rotindu-se îndelung deasupra munților, ca o fîlfîire de păuni cu penetul aburit de aur, stropit cu pietre scumpe – a umblat pe toate potecile și-a șoptit molcom în toate tainițele – asta pentru că pe aici au trăit strămoșii noștri, oameni aspri și buni, truditori și drepți, cu inima scăldată în aleanul durerilor și al nădejdilor de mai bine, însetați de bucurie, lacomi de viață...
Tremurul frunzei și tresărirea firului de iarbă, șopotul izvoarelor, cîntecul privighetorilor și înmălădierile curate și înalte ale ciocîrliilor, mugetele vitelor, ropotele tropotitoare ale copitelor, nechezatul cailor, vrăjmășia vijeliilor, lumina poienilor și înflorirea florilor, rostogolirea depărtată a tunetelor și legănarea apelor, lină și necontenită, cîntarea pămîntului și înfiorarea din sufletul românului încercat din greu de jele, de durere și de dor, drumețirea turmelor, de la munte către șes și de la șes către munte, toate zvonurile și toate chemările au fost adunate laolaltă și țesute în pînză de mătasă, trecute prin inima plină de rezonanțe și de ascunzișuri a unui cioban sau a unui țăran cu tălpile aspre și crăpate și-napoiate apoi lumii într-o cîntare unică, tărăgănată și duioasă, lină ori vijelioasă, subțire ca o ață de argint ori nemărginită ca o revărsare, dulce ca un suflet de copilă ori amenințătoare ca o năvală haiducească...
Fluier de soc, fluier de fag, fluieraș de os...
Doina adormea copiii în copăile de lemn ale sărăciei, împăca fetele ai căror drăguți erau plecați în bătălie, alina durerile nevestelor și ale mamelor, susurînd încet, tînguindu-se îndelung, unind prin nevăzute și tremurătoare punți sufletele celor dispăruți, apropiindu-le inimile...
Întotdeauna a fost alături de noi, niciodată nu ne-a părăsit. Huruitul trenurilor nu ne-a spulberat-o, nici bubuitul tunurilor nu ne-a sfîșiat-o, nici o năpraznă, nici o năvală nu ne-au putut-o ucide, nu ne-au putut-o lua. Doina ne-a rămas, doina nu s-a liniștit, doina nu s-a ogoit. După fiecare pustiire, după fiecare prigonire, doina s-a ridicat mai mîndră deasupra plaiurilor noastre, legănîndu-se peste văi, dureros de dulce, răscolitor de dragă, tremurînd pentru îndurerările țării, cîntîndu-i nădejdile...”.
LILIANA TETELEA