Se naște în ființă ca fuiorul,

În suflet toarce zodii murmurînd,

În doină-i stîlpul casei și pridvorul

Cu vise și-amintiri ce ară-n gînd

În melodie cîntă mii de stele,

E, după lacrimi, cer senin de vară,

În ea-i durere, e speranță, jele,

E unda mării ce-n adînc coboară

Se-aude rîul, cîntul ciocîrliei

Și ploaia care naște curcubeie,

Se-neacă doru-n valul melodiei,

Neliniștea din ochii de femeie

Simți că plutești, dar norii iar se-adună,

Auzi oftatul clipei care geme,

O notă-naltă-aduce vestea bună

Și iar se pierde în adînc de vreme

Cînd dorul ară verile plîngînd

Și toamnele cu frunze brumării,

Adună pulbere de ierni în gînd,

Se roagă pentru duși și pentru vii

E doina ca o rugăciune sfîntă,

Sădită-n noi de timpul cel bătrîn,

Pe melodii cu unduiri ne cîntă

Din vale-n deal destinul de român

Ființa-ntreagă dorul o străbate,

Românul înspre slăvi își nalță cîntul,

Duiosul glas al doinei legănate

Adună-n suflet cerul și pămîntul.

ELIS RÂPEANU