Cuvîntul „șvarț” stîrnește astăzi nedumeriri. Nu prea mai știe nimeni la ce se referă și, totuși, pentru bucureștenii interbelici nu era doar o modă, ci o veritabilă tradiție. Ce era mai exact șvarțul? O băutură pe bază de cafea importată din cafenelele austriece și germane la sfîrșitul Secolului al XIX-lea. Termenul este consemnat de mai toți scriitorii, inclusiv de Caragiale, care îl ortografiază „jvarț”. În perioada interbelică, ziariștii, scriitorii, artiștii din București se întîlneau zilnic la faimoasa cafenea literară Capșa, de pe Calea Victoriei. Se buluceau aici la un șvarț, în jurul căruia discutau politică, legau prietenii, mențineau adversități vechi. Tot aici aflai întîmplări inedite, legate de marile glorii ale scrisului, neconsemnate nicăieri. Că, vorba aia, șvarțul și cafeaua trebuie descîntate. Ce era șvarțul vîndut elegant la Strobel, Imperial Otetelișanu sau Capșa? O cafea lungă, neagră cît o zi de post, ar zice mioriticul de azi. O băutură importată din Europa Centrală, din Viena imperială și Berlin. După rezonanță, vocabula șvarț e germană, vine de la Schwarz Kaffee. De ce germană? Simplu: primul rege al României a fost un veritabil Hohenzollern, exact, ordonat, tipicar. El a adus României tihnă, trenuri, statui, o uriașă victorie, felinare, independență și o provincie nouă: Dobrogea. Ne-a întors cu fața la Europa. A înlocuit naghilelele cu țigaretele parfumate și bernevicii cu pantalonii nemțești. Dar să revenim la șvarț, băutură pe care Nenea Iancu o numea ,,jvarț”. Cum născocirea nemțească era legată fatal de viața ziariștilor, cafeneaua primitivă însemnă și o țîră de literatură. Cînd doi gazetari se întîlneau și discutau, la despărțire își spuneau: ,,Ne vedem la șvarț la Capșa!”.
Băutura astăzi misterioasă nu era de fapt deloc complicată. Vlaicu Bîrna ne descrie modul ei de preparare, pe care l-a aflat de la trei garsoni (din franțuzescul garçon – chelner), Niculae, Niță și Bîrsan, care au lucrat la Capșa în ultimii ani dinaintea instaurării regimului comunist. Șvarțul se prepara o singură dată pe zi, dimineața, într-un vas de 10-15 litri, în care se puneau apă și cafea măcinată mare (ca pentru filtru), precum și o cantitate egală de cicoare. Licoarea rezultată se strecura și se servea caldă la mese în cupe de metal alb cu un desen specific, copiate după cele folosite în cafenelele vieneze. Alături de aceasta se aflau, pe tăviță, cești albastre de cobalt cu lingurițe, un pahar cu apă și zahăr cubic. Șvarțul se mai bea, de asemenea, cu lapte sau cu cîteva picături de rom.
Cel mai bun șvarț nu se servea însă la Capșa, ci la cafeneaua rivală –  Corso din Piața Palatului (dispărută în 1939 în urma sistematizării carliste), deținută de papa Finkelstein. Acolo mergeau Tudor Vianu, Al. Rosetti, N. D. Cocea, Ion Vinea, dar și Mircea Eliade și Cioran, alături de alți criterioniști. Băutura era printre cele mai ieftine consumații, costînd, atît la Capșa, cît și la Corso, doar 7-8 lei, prețul unei amandine cu ciocolată.  De aceea, era prizată mai ales de boema literară, în lipsă cronică de resurse financiare, devenind un fel de blazon al breslei, adoptat și de maeștrii cu dare de mînă. În aburii șvarțului, scriitorii cu buzunare ușoare scriau înfrigurați poeme, fragmente de proză sau articole de gazetă pe colțul unei mese sau purtau aprinse dezbateri pe teme literare sau politice.
Șvarțul a fost pomenit de mai toată protipendada literară, putînd fi întîlnit atît în scrierile lui Eliade, cît și în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, de pildă. Nu lipsește nici din revista de satiră „Furnica”, unde îl găsim pomenit atît în scenete sau anecdote de cafenea, cît și în poeme umoristice. Într-unul, din 1904, poetul își duce prietenul din provincie la cafeneaua Kübler, cunoscută în epocă, unde acesta vede spectacolul lumii literare, în care scriitori cu plete beau „capuținere” (așa i se spunea cappucino-ului pe atunci) și se ceartă, țipînd din răsputeri, pe subiecte ca Paul Verlaine, Alfred de Musset, Turgheniev și Taine. Și deși a dat mai mulți bani pe șvarț decît la el acasă, amicul s-a declarat mulțumit că a putut astfel vedea Mărcuța.
Dragostea și penuria de cafea din timpul celui de-al II-lea Război Mondial i-a determinat pe bucu­reșteni să renunțe, aproape cu totul, la viciul lor. Venirea comunismului, apoi inventarea altor metode și sortimente de cafea, i-au făcut să uite vechea lor băutură ieftină și boemă: „Asfințitul șvarțului a început odată cu anii războiului și cu oprirea importului de cafea. Lumea se întorsese atunci la așa-zisa cafea turcească, preparată din surogate de năut, mei sau sîmburi de smochine. Nici după război șvarțul n-a mai apărut. Venise rîndul importurilor, apariția filtrului Espresso din cafea veritabilă, extras prin abur cu aparatele de invenție italiană, și a distilatului de cafea instant, al firmei elvețiene Nestle. Amatorii de cafea intrau și ei într-o nouă epocă”.
Asfinţitul şvarţului,
apariţia nechezolului
Prin 1983, cînd datoria externă îi producea frisoane lui Ceaușescu, o hotărîre personală a acestuia a cutremurat România, mai mult decît altele, poate mult mai importante. Și așa intra în vocabularul specific epocii comuniste un nou cuvînt – cafea nechezol.
Ce a decretat neoficial Cîrmaciul: de la data respectivă, cafeaua naturală pentru marele public va fi amestecată cu diferite înlocuitoare: năut, secară, orz, ovăz, cicoare. Motivația: avem datorii la capitaliști, ce trebuie plătite. Așa a apărut nechezolul. Panicați, marii consumatori de cafea s-au înfipt la cozile unde se mai găsea cafea. La început, amestecul a fost 40% cafea, 60% restul, apoi 20% cafea… Geniul Carpaților a fost sfătuit de anturaj să se cultive năutul în România, să nu mai fie importat din Turcia. Și s-a aprobat. Unii tovarăși s-au gîndit chiar să înlocuiască năutul cu ghinda, pe motiv că nemții în război și-au hrănit soldații cu ghindă!
În această conjunctură, românii, care nu puteau trăi fără ,,o cafea bună”, și-au pus mintea la contribuție. Au apelat la rudele plecate în străinătate și la șoferii de TIR, care s-au îmbogățit cu cafeaua verde și prăjită adusă clandestin. Cum faza cu nechezolul i-a supărat pe români și protestele au ajuns la urechea conducerii, s-au făcut cîteva concesii. A fost admis consumul de cafea naturală, dar numai în unitățile de administrație publică, pe loc, la ceașcă. Așa au apărut mari afaceriști în București, gen Nicu Bănucioiu, care aducea cafea naturală în România prin contrabandă.
R.M.