În ianuarie 1800, Napoleon reduce numărul ziarelor și revistelor politice din Paris, de la 73, la 13, interzicînd apariția altora noi. Nimeni n-a mai lichidat, dintr-un foc, 60 de publicații. În 1811, face progrese: suprimă toate publicațiile pariziene, în afară de 4. Într-un stil limpede, el explică de ce a declanșat acel devastator război cu presa, care nu figurează printre bătăliile sale: ,,Ziarele sînt întotdeauna gata să preia orice ar putea să schimbe liniștea publică. Ziarele anunță și pregătesc revoluții și, în cele din urmă, le fac indispensabile. Nu voi permite niciodată ziarelor să scrie ori să facă ceva împotriva intereselor mele”.

Interesante sînt numele mamelor unor mari artiști. Mama lui Mozart era Ana-Maria; ea moare la Paris, pe cînd îl însoțea pe fiul ei într-un turneu. Mama lui Beethoven se numea Maria-Magdalena, fată de bucătar. Tatăl compozitorului era un alcoolic incurabil; de altfel, micul Ludwig îndura bătăi crunte de la acesta.

La 27 iulie 1656, Spinoza este excomunicat de bătrînul rabin Saul Levy Monteira, cu un blestem apocaliptic, specific intoleranței unor semeni de-ai săi: ,,Excomunicăm, blestemăm și-l îndepărtăm pe Baruch dʼEspinoza cu consimțămîntul lui Dumnezeu, Cel binecuvîntat, și al întregii comu­nități. Să fie blestemat ziua și noaptea; să fie blestemat cînd se culcă, să fie blestemat cînd iese din casă și cînd intră”. Blestemul a prins, fiindcă bietul om a murit de plămîni (mai mult ca sigur, de la pulberea lentilelor pe care le șlefuise) la mai puțin de 45 de ani.

Într-o scrisoare către Linguet (15 martie 1767), Voltaire spune: ,,Nu, domnule, nu e totul pierdut, atunci cînd poporul e adus în starea de a recunoaște că are spirit. Totul e pierdut, dimpotrivă, cînd poporul e tratat ca o turmă de vite. Căci, mai curînd sau mai tîrziu, va împunge ca o turmă de vite”.

Tîrziu de tot, spre finalul Secolului al XIX-lea, Romain Rolland o cunoaște pe Clara Schumann, aflată la vîrsta de peste 80 de ani. Aceasta îi spune cum, copilă fiind, pe la 1828, a ridicat-o Goethe în brațe și a pus-o pe scaun, în fața pianului. Ștafeta generațiilor pare perfectă: ,,Asta înseamnă că am dat mîna cu Goethe?” – se întreabă Romain Rolland. Aveam să văd, în aprilie 2002, cu emoție, camera în care a cîntat fetița-minune, pianul original, taburetul pe care a așezat-o poetul. Nu mă mai înduram să plec! Pot chiar să spun că o mică parte a sufletului meu a rămas acolo, la Weimar, așa cum alte frînturi au rămas în Castelul Dux, unde a murit Casanova, dar și în casa din Salzburg, unde s-a născut Mozart, sau în pensiunea de culoare pastelată (albastră) din Teplitzbad, unde, în august 1812, a concertat și a murit Beethoven.

O posibilă explicație a înnebunirii lui Eminescu: el a aflat, de la Titu Maiorescu, că Veronica Micle trăise și cu Caragiale. Numai că Maiorescu avea tot interesul să o denigreze pe fosta domnișoară Câmpan, de pe cînd aceasta depusese mărturie împotriva lui, într-un proces cu iz de adulter. Dar a înnebunit, oare, Eminescu? Nu cumva e adevărat că l-au luat prigonitorii lui, cu forța, de la baia de aburi, în acel blestemat iunie 1883, și după aceea i-au prescris un tratament contraindicat, cu mercur și bismut? Eu, unul, nu cred că Eminescu a murit de sifilis. De ce nu cred? Nu din patriotism, ar fi o prostie, ci pur și simplu, la ora aceea, sifilisul se trata extrem de ușor – cu 100 și mai bine de ani înainte, Casanova suferise de 4 ori de sifilis și tot de atîtea ori se vindecase. Atunci?

CORNELIU VADIM TUDOR