* Mediocritatea supraviețuiește, cu o imensă indolență, geniului. Cartoforul DʼAntes a trăit cu aproape 60 de ani mai mult decît îngerul pe care l-a ucis în duel, Pușkin.

* O amintire cu Nichita Stănescu. La un moment dat, în 1977, supărat pe popularitatea pe care Adrian Păunescu și-o cîștiga prin Cenaclul Flacăra, autorul cărții ,,Măreția frigului” (ce titlu splendid!) mi-a spus: ,,În poezie, clasamentele nu sînt bune. Altminteri, cel mai mare poet român ar fi fost Dinamo București, că-i pe locul 1”.

* Mă gîndesc la modul în care i-a ironizat Shakespeare pe evrei, în ,,Neguțătorul din Veneția”. Dacă el ar fi trăit astăzi, ar fi plătit foarte scump pentru asta, fiind blocat pretutindeni și expus boicotului internațional, ca antisemit, rasist, extremist și chiar terorist, în vreme ce personajul său, Shylock, ar fi fost încununat cu Premiul Nobel pentru Pace, ca supraviețuitor al Holocaustului.

* Ce legătură ar putea fi între Horea și Kant? Aparent, nici una, decît, poate, faptul că au fost contemporani. Și, totuși, ceva tot s-ar mai găsi. Horea îl citea pe Kant în original! Nu înțelegea el totul, desigur (cum nu înțeleg totul nici generațiile mai noi), dar se străduia să-și deschidă mintea la ideile revoluționare ale Europei. La moartea lui, în 1785 – de care marele filosof precis că a aflat, din gazetele germane – martirul a strigat ceva ce era în spiritul epocii, într-un șuvoi general care avea să ducă la Revoluția Franceză: ,,Mor pentru Națiune!”.

* Aș fi vrut să scriu eu strofa asta genială, care împletește grandoarea cosmică și icoana intimistă a unei fetișcane cu nasul lipit de geam: ,,Afară-i noapte, ninge, plouă,/ Pe cer se-arată negri norii/ Ah, unde-i strălucesc iubitei,/ Pe vremea asta, ochișorii?”. Catrenul îi aparține lui Henrich Heine și a fost tălmăcit în românește de cel dus la moarte de ,,strălucirea ochișorilor” iubitei – Șt.O.Iosif. Nici un compozitor român n-a luat în seamă bijiuteria asta...

* La moartea lui V.A. Urechia, președintele Ligii Culturale, văduva lui l-a întrebat pe Badea Cârțan ce anume dorește să primească drept amintire de la cel pe care îl prețuise și care, la rîndul lui, îl ajutase atît de mult în peregrinările sale la Roma. Răspunsul acelui țăran frumos a fost o lecție pentru toți parveniții și închinătorii la averi: ,,Ochelarii lui!”.

* La începutul anilor ʼ80 am scris un roman. Înainte de a-l publica, i-am dat manuscrisul lui Eugen Barbu, pentru a-i cunoaște părerea și, eventual, să mai fac niște corecturi și finisări. Timp de mai multe zile n-am primit nici un răspuns. Într-un tîrziu, Patronul avea să îmi spună: ,,Vadime, dacă ai nevoie de 30.000 de lei, poți să publici romanul. Dar banii ăștia pot să ți-i dau și eu. Nu-i de valoarea ta cartea asta, crede-mă”. Și atunci, am făcut ceva care l-a stupefiat pe bunul meu amic și care, după cum avea să-mi mărturisească ulterior, i-a întărit convingerea că sînt ceea ce el numea un ,,călifar”: pur și simplu am rupt manuscrisul și l-am aruncat la coș! Așa se explică de ce am rămas prieten, toată viața, cu cel care scrisese nu mai puțin de 13 variante la capodopera sa de debut, ,,Groapa”. Și ce bine ar fi fost dacă și-ar fi rupt și alții romanele, să nu ne spargă capul cu cărămizile lor greoaie și imposibil de citit pînă la capăt...

CORNELIU VADIM TUDOR