– „Tot ce am făcut a fost pentru țară” –

De-a lungul timpului, milițiile muncitorești, cu sprijinul militanților și extremiștilor radicali de stînga, s-au transformat în bande obișnuite care au folosit permisiunea tacită a socialiștilor aflați la putere pentru a se angaja în tîlhării și raiduri.
În locul conducerii anterioare, întreprinderile naţionalizate erau conduse de comitete de muncitori. Managementul necalificat și retragerea completă a veniturilor, inclusiv a fondurilor pentru dezvoltarea întreprinderilor, au dus la neprofitabilitatea acestora, reducerea producției, creșterea costurilor de întreținere și închiderea unora dintre ele. Toate acestea au însemnat o povară financiară suplimentară pentru guvernul Allende. Pînă în 1973, cheltuielile au depășit veniturile bugetare cu 20%, forțînd autoritățile să se împrumute și să imprime din nou bani, crescînd mai mult inflația și îngropînd Chile în datorii.
Statele Unite au contribuit la prăbușirea economiei socialiste, care de fapt a oprit exploatarea cuprului în Chile, aruncînd pe piață tone de metal ieftin din rezervele strategice americane. Acest lucru a făcut ca producția de cupru din Chile să fie neprofitabilă din punct de vedere economic, în ciuda faptului că cuprul a fost cel care a adus 70% din toate veniturile din valută la trezorerie. Inflația rapidă a transformat banii chilienilor în bucăți de hîrtie inutile. În Santiago, capitala Chile, au început așa-numitele revolte ale „oalelor goale”, în timpul cărora protestatarii au cerut revenirea la o economie de piață. „Trebuie să recunoaștem că nu am reușit să creăm un management adecvat al economiei, am fost prinși de tornada birocratică, nu avem instrumentele necesare pentru a prelua profiturile burgheziei, iar politica de redistribuire a veniturilor a fost izolată de posibilităţile reale ale economiei”, spunea Salvador Allende într-un mesaj adresat Parlamentului în 1973. În august același an, parlamentul l-a acuzat pe Allende de aspirații autoritare de a distruge legislatura, un atac la libertatea de exprimare și la proprietatea privată, arestări și teroare a populației cu ajutorul unei miliții muncitorești. Militanții întărîtați de Allende i-au cerut acțiuni mai active „de luptă împotriva burgheziei”, apoi au scăpat complet de sub control, apelînd la lupta partizană: au atacat bănci, magazine și secții de poliție, încercînd să confiște bani și arme. Criza politică și economică amenința să se transforme într-un război civil.
O pată în istoria modernă a Chile
Pînă în august 1973, peste 200 de poduri, autostrăzi și căi ferate, conducte de petrol, linii electrice și alte facilități de infrastructură au fost distruse ca urmare a sabotajului. Prejudiciul total cauzat de aceste acțiuni a depășit o treime din bugetul anual al Chile. Din cauza sabotajului și a grevelor, jumătate din fructele și legumele recoltate s-au stricat, iar fermierii și-au aruncat produsele sau le-au trimis în Argentina, fugind de confiscarea forțată a proprietăților de către bandele Allende, care nu urmau să respecte deciziile Parlamentului.
Terorizînd fermierii, extremiștii au vrut să demons­treze incapacitatea președintelui și a guvernului de a controla situația din țară, dominată de revolte la scară largă. Într-adevăr, protestele au fost urmate în scurt timp de prima revoltă antiguvernamentală. La 29 iunie 1973, un grup militar din Regimentul 2 Tancuri, cu sprijinul organizației teroriste de extremă dreapta Motherland and Freedom, a încercat o lovitură de stat militară. Rebelii au fost comandați de locotenent-colonelul Roberto Super. 16 tancuri, însoțite de infanterie, au intrat în centrul orașului Santiago, înconjurînd și capturînd o parte din palatul prezidențial și clădirea Ministerului Apărării. În ciuda faptului că o parte semnificativă a corpului de ofițeri își pierduse încrederea în autorități, majoritatea militarilor nu a susținut ideea unei schimbări violente a puterii și nu a trecut de partea tancurilor. Rebeliunea a fost înăbușită, practic fără victime. Rolul decisiv în această operațiune l-a jucat Augusto Pinochet, care preluase deja postul de comandant al forțelor terestre. Succesele și loialitatea lui Pinochet l-au convins pe Allende să-i încredințeze postul de comandant al forțelor armate. Aceasta a fost greșeala lui fatală.
În noaptea de 11 septembrie 1973, generalul Pinochet nu a putut dormi de emoție. La șapte dimineața, trebuia să meargă la regimentul armatei din Peñalolena, la periferia capitalei chiliene, pentru a conduce o lovitură de stat militară la scară largă. De această dată, unități ale armatei, aviației, marinei și jandarmeriei au acționat clar și coordonat. După ce au primit un semnal de la sediul central la ora 04:30, pînă la ora 06:30 armata a capturat toate sediile de televiziune, posturile de radio, centralele telefonice automate și o serie de facilități strategice, iar pînă la ora 07:00 toate instituțiile guvernamentale. La radio, rebelii au anunțat crearea unei junte militare. Pînă la ora 14:00, palatul prezidențial a fost capturat. Allende și-a dat seama de gravitatea situației și s-a sinucis. Pinochet se aștepta ca instituirea unui nou guvern în țară să dureze aproximativ cinci zile, dar armata a făcut față acestei sarcini în doar o zi. În seara zilei de 11 septembrie 1973, a fost emis un decret conform căruia parlamentul a fost dizolvat, partidele de stînga au fost interzise, Constituția a fost suspendată, s-a instaurat legea marțială. În juntă erau comandantul forțelor terestre, generalul Augusto Pinochet, comandantul Marinei, amiralul José Toribio Merino, comandantul forțelor aeriene, generalul Gustavo Li și directorul interimar al Corpului Carabinierilor (Jandarmerie), generalul Cesar Mendoza.
După ce a stabilit controlul asupra structurilor guvernamentale și a infrastructurii strategice, Pinochet a început să restabilească ordinea cu metodele militare obișnuite – el credea că țara trebuie salvată urgent prin cele mai decisive acțiuni și nu a avut timp să împace rebelii înarmați și să găsească compromisuri cu adversarii politici. Între timp, socialiștii au început să reziste juntei, care, în absența metodelor parlamentare și a altor metode politice, s-a manifestat prin nesupunere civilă și sabotare a instrucțiunilor autorităților militare. Și, deși aceste acțiuni nu au fost masive, ele au avut loc la toate nivelurile, de la instituții de stat la întreprinderi individuale, instituții de învățămînt și instituții de cultură.
În concepția lui Pinochet, aceste acțiuni amenințau literalmente existența Republicii Chile. Se temea că, într-o criză, ideologia comunistă, dacă este prezentată și susținută corespunzător din exterior, ar putea capta mințile cetățenilor și ar putea scufunda țara în haosul unui război civil. Încă din primele zile ale domniei sale, generalul a anunțat începutul unui „război intern” împotriva dușmanilor statului – comuniștii și susținătorii acestora. În ianuarie 1974, Pinochet a creat Secretariatul Executiv Național pentru Afacerile Deținuților, iar în vara acelui an, Agenția Națională de Informații (DINA), al cărei scop principal era căutarea centralizată, arestarea și, în unele cazuri, eliminarea persoanelor de stînga, radicali și activiști ai Partidului Comunist, precum și cei care au colaborat cu aceștia.
A fost cea mai tragică pagină din istoria modernă a Chile. Pinochet a căutat să scape odată pentru totdeauna țara de „amenințarea roșie”, iar după instaurarea puterii juntei, peste 40 de mii de oameni au ajuns în închisori și lagăre – majoritatea susținători ai „Unității Poporului”. Cele mai influente și periculoase, conform armatei, figurile rezistenței au fost ucise în închisori la ordinul lui Pinochet. Peste trei mii de oameni au fost executați sau au dispărut. Sentințele au fost puse în aplicare de ofițerii forțelor speciale ale armatei chiliene, care a fost numită popular „Caravana morții”.
Terapia de șoc
Pînă în aprilie 1975, activiști de stînga și militanți ai susținătorilor lui Allende și Unitatea Populară erau în închisoare sau executați. După aceea, Pinochet și-a îndreptat complet atenția către economie, care avea nevoie de o salvare urgentă – hiperinflația și deficitul existent în balanța de plăți amenințau Chile cu un faliment. Generalul a anunțat că, pentru a dezvolta economia țării, nu trebuie să ne întoarcem nici la metodele lui Allende, nici la experiența guvernelor anterioare din anii ’60, ale căror politici au devenit parțial condiția prealabilă a reformelor sociale populiste ale lui Allende, realizate fără a ține seama de realitate. Pinochet a ales scenariul trecerii de la o economie planificată la o piață liberă și la descentralizarea sistemului economic și a decis să facă acest lucru printr-o terapie de șoc, deoarece țara avea nevoie urgentă de restabilire după ani de anarhie economică. Sub Ministerul Finanțelor din Chile a fost format un grup de lucru compus din 25 de economiști chilieni, mulți dintre ei studiind la Chicago sub îndrumarea profesorului laureat al premiului Nobel Milton Friedman și a lui Arnold Harberger, fondatorul Școlii de Economie din Chicago. De fapt, Chile a devenit prima platformă pentru experimente economice la scară largă pentru a reconstrui o economie socialistă planificată într-o economie capitalistă liberă, reducînd la minimum intervenția statului în relațiile economice. Pinochet a dat mînă liberă echipei sale de experți, încredințînd armatei sarcina de a asigura stabilitatea politică în țară.
În prima etapă a reformelor, guvernul chilian a reușit să cadă de acord cu Statele Unite și Clubul de la Paris cu privire la returnarea datoriilor acumulate sub conducerea lui Allende (aproximativ două miliarde de dolari – o treime din PIB-ul Chile în 1975), a redus la jumătate nivelul investițiilor publice și a sistat complet subvenționarea industriilor neprofitabile. Din această cauză, 431 de întreprinderi au dat faliment, ceea ce a determinat o scădere a nivelului producției industriale cu 25%. Zeci de mii de chilieni și-au pierdut locurile de muncă, dar pînă în 1981 aceste măsuri au redus inflația la 30% pe an, au eliminat deficitul bugetar și au modernizat aparatul de stat, ceea ce a sporit eficiența administrației publice și a permis utilizarea resurselor umane calificate în alte domenii ale economiei. Pentru a accelera acest proces, încă din primele zile ale reformelor, Junta a restituit dreptul de proprietate privată asupra oricăror bunuri mobile și imobile și a pus bazele modelului economic al Chile. Ca urmare a tuturor acestor transformări, pînă la sfîrșitul anului 1981, țara a avut în sfîrșit o rată constantă de creștere a PIB (în medie de 6% pe an), care a devenit baza pentru a doua etapă de redresare – restructurarea politicii.
(va urma)
N.K.