– „Tot ce am făcut a fost pentru țară” –

Augusto Pinochet a intrat în istoria mondială drept unul dintre cei mai controversați politicieni ai Secolului XX. Unii l-au considerat un dictator brutal, în timp ce alții l-au văzut ca pe omul care a făcut din Chile una dintre cele mai puternice economii din America Latină. Pinochet a ajuns la putere printr-o lovitură de stat militară într-un moment dificil pentru țară. Predecesorul său, marxistul Salvador Allende, a încercat să construiască socialismul în Chile, dar, ca urmare a reformelor nereușite și a abuzului de putere, a transformat țara într-o copie mizerabilă a URSS și a Cubei. Economia era în declin, întreprinderile naționalizate se prăbușeau, inflația bătea recorduri, iar populația sărăcită rapid era terorizată de bandele armate de radicali. Vremurile grele au cerut decizii grele din partea noului lider, iar acesta le-a luat.
În 2022, Chile a organizat un referendum privind proiectul unei noi Constituții. În noua lege, Chile a devenit un stat social cu un aparat de stat greoi și o listă mare de obligații sociale față de populație. Însă cei mai mulți chilieni nu și-au dorit astfel de schimbări și au preferat să lase Constituția dezvoltată și adoptată în timpul conducerii lui Augusto Pinochet, un dictator militar acuzat de represiune, care a ucis mii de oameni. Cetățenii au simțit că noul proiect de Constituție era rupt de realitate și au căutat să creeze un sistem de stat ideal. Dar pentru mulți chilieni consecințele dureroase ale experimentului de construire a socialismului în Chile din perioada Allende erau încă proaspete. Iar majoritatea – 62% – au preferat să părăsească sistemul de stat construit de Pinochet, deși nu întotdeauna corect, dar stabil.
Un drum presărat cu spini
Augusto Jose Ramon Pinochet Ugarte s-a născut pe 25 noiembrie 1915 în Valparaiso, un mare oraș-port unde soseau mii de imigranți din Lumea Veche. Părinții viitorului lider chilian erau catolici devotați. Tatăl său, Augusto Pinochet Vera, descendent al unui migrant din Bretania franceză, a lucrat ca funcționar într-o companie comercială de la vîrsta de 14 ani, apoi a slujit în vama chiliană. Mama – Aveline Ugarte Martinez – a fost casnică, a crescut șase copii, iar ca formare era pianistă.
Din cauza comportamentului și a naturii dificile, Augusto a fost nevoit să schimbe mai multe școli. Băiatul nu a fost niciodată bun la științele naturii și la matematică, dar a primit întotdeauna note satisfăcătoare la științe umaniste, muzică, literatură, franceză și artă. Cu toate acestea, de la o vîrstă fragedă, visul său a fost serviciul militar. „Nu m-am gîndit niciodată să studiez altceva decît știința militară, la care mergeam încă din copilărie. O persoană intră într-o școală militară doar pentru a sluji Patria și nu de dragul unui război. Oamenii se înșală cînd cred că noi, militarii, iubim doar violența și că sîntem ușor tentați să o folosim”.
În 1930, Pinochet a decis să intre în școala militară de infanterie Libertador Bernardo O’Higgins. Din cauza notelor slabe la educație fizică, prima încercare a eșuat, dar asta nu l-a oprit pe Augusto: s-a apucat de box și de înot, pe parcurs pregătindu-se și la celelalte discipline generale. În cele din urmă, în 1933, la a treia încercare, Pinochet a fost admis la școală. După ce a finalizat cu succes stagiul, la 29 decembrie 1936, Pinochet a primit gradul de prim ofițer de ensign. Apoi, a fost angajat în predarea și pregătirea militară a cadeților, iar în septembrie 1937 a fost repartizat în postul de comandant de pluton într-o unitate de infanterie. Dar căsătoria din ianuarie 1943 l-a ajutat să se deschidă cu adevărat în serviciu. Aleasa căpitanului Pinochet, în vîrstă de 28 de ani, a fost Lucia Hiriart, fiica celebrului avocat și politician Osvaldo Hiriart, care era ministru de Interne. La nunta lor fastuoasă au participat președintele Juan Antonio Rios și Prima Doamnă Marta Ide Pereira, prieteni ai familiei miresei. Această căsătorie i-a permis lui Pinochet să facă contactele necesare în elita politică, iar în curînd a fost acceptat să studieze la Academia Militară a Statului Major din Chile. După absolvire, Pinochet a predat, a lucrat în funcții diplomatice și militare, iar pînă în 1969 a ajuns la gradul de general de brigadă.
Pe lîngă conexiunile utile, o creștere atît de rapidă a carierei s-a datorat și faptului că Pinochet, în toate funcțiile, a reușit să se impună ca un om de ordine, cu o voință de fier. O altă trăsătură distinctivă a generalului a fost convingerea că armata nu trebuie sub nici o formă să se amestece în politică. Cu toate acestea, în Chile au avut loc curînd evenimente care l-au forțat să-și reconsidere convingerile.
Patria în pericol
La 4 septembrie 1970, au avut loc alte alegeri prezidențiale în Chile. Victoria a fost cîștigată de marxistul Salvador Allende, liderul coaliției Unitate Populară, care a primit 36,61% din voturi, cu doar 1,34% mai mult decît cel mai apropiat concurent al său, Jorge Rodriguez, din partea Partidului Național de dreapta. Legislația nu prevedea un al doilea tur. Se crede că majoritatea decisivă a voturilor și victoria lui Allende au fost asigurate de asistența financiară a URSS – 400 de mii de dolari investiți în campania sa electorală, cu participarea agenților KGB.
Chiar dacă povestea referitoare la banii URSS nu a fost altceva decît propagandă occidentală, atunci, în acest caz, venirea lui Allende la putere nu poate fi considerată absolut legitimă. Conform legislației chiliene, dacă nici unul dintre candidați nu putea obține 50% din voturi, atunci parlamentul și-a ales președintele dintre cei doi candidați, cu cele mai bune rezultate. Blocul de partide socialiste de stînga al lui Allende, Unitatea Populară, a obținut doar 80 din 200 de mandate parlamentare, dar socialiștii au reușit să negocieze cu creștin-democrații pentru a-și susține candidatul. În schimb, au promis că vor menține libertatea de exprimare și o economie de piață, nu vor introduce cenzura și nu vor crea formațiuni militare nestatale.
Alegerea lui Allende a fost la început percepută ca un consens de succes al stîngii și centru-dreapta. Nimeni nu a bănuit că stînga nu își va ține promisiunile. Imediat după venirea la putere, președintele și Unitatea populară au început să realizeze reforme economice și politice pe linia sovietică și cubaneză, fără însă a avea sprijinul majorității nici în rîndul populației din Chile, nici în parlament. În primele luni de reforme radicale, 350 dintre cele mai mari companii private au fost naționalizate, inclusiv toate băncile private, marile firme comerciale, întreprinderile miniere străine și toate resursele naturale din țară.
Prin exproprierea și distribuirea rezervelor bugetare acumulate de guvernele anterioare, Allende a reușit să lanseze mai multe programe sociale menite să crească popularitatea sa și a cursului său politic. Așa că a inițiat indexarea salariilor și beneficiilor: de la 1 ianuarie 1971, salariile funcționarilor publici și ale lucrătorilor din sectorul public au fost majorate cu 35%, iar pentru cei care primeau salariul minim, acesta a fost imediat indexat cu 66%. A fost introdusă îngrijirea medicală complet gratuită și fiecare copil chilian a început să primească o jumătate de litru de lapte pe zi. În plus, guvernul socialist a inițiat un proiect de amploare – construcția de locuințe sociale. Pentru a face acest lucru, prin acord cu URSS, Chile a primit „gratuit” propria fabrică de structuri din beton armat pentru asamblarea caselor după tipul Hrușciov și ingineri sovietici care au pregătit personalul local. Allende, cel mai probabil, a înțeles că Chile nu are fonduri pentru astfel de programe sociale pe termen lung și la scară largă, dar spera că URSS va sprijini mișcarea în tabăra socialistă și va ajuta nu numai cu sfaturi, ci și cu bani. Cele 100.000 de apartamente noi urmau să fie populate de șomeri din mahalale, care, după ideea lui Allende, urmau să fie angajați de companiile de construcții ca muncitori pentru a-și construi propriile case.
Dar speranțele Moscovei nu s-au adeverit – Kremlinul nu a văzut nici un rost în a oferi asistență pe scară largă, care, în plus, ar fi putut crește fricțiunile dintre URSS și SUA, care considerau Chile zona lor de influență. Prin urmare, la un an de la începutul transformărilor socialiste, rezervele s-au redus, iar Allende a început să închidă tot mai multe găuri din buget cu împrumuturi. În același timp, socialiștii au continuat le de amploare care vizau naționalizarea. Autoritățile au transferat la un număr de 76 de mii de țărani aproximativ 9 milioane de hectare de pămînt, pe care au înființat numeroase ferme colective sovietice – Societățile agricole ale Revoluției Agrare (SARA). Ei erau obligați să vîndă produse agricole statului la prețuri fixe, ceea ce a dus în cele din urmă la ruinarea unor astfel de ferme, deoarece prețurile de cumpărare, de regulă, erau mai mici decît prețurile pieței și uneori chiar mai mici decît costul de producție. Rezultatele reformelor necugetate nu au întîrziat să apară: după o scurtă creștere a veniturilor populației, realizată în principal prin rezerve bugetare, expropriere și împrumuturi externe, țara a fost copleșită de un
deficit total.
Tranziția rapidă de la o economie de piață la una planificată a arătat ineficiența sa completă în condițiile chiliene. În plus, ambițiile lui Allende au fost limitate de majoritatea parlamentară a opoziției, care, atunci cînd a fost posibil, a blocat inițiativele cele mai riscante. Această aliniere a forțelor nu a permis stîngii să acționeze cu aceleași metode radicale ca și revoluționarilor din alte țări comuniste. Această lipsă de „voință revoluționară” în raport cu proprietarii de pămînt și întreprinderi, a fost compensată de către forțele miliției muncitorești, formate din susținătorii lui Allende din Stînga Revoluționară (MIR).
Luptătorii MIR, cu sprijinul serviciilor de informații cubaneze, au primit pregătire militară în lagărele din sudul Chile, iar după venirea lui Allende la putere, au început să împărtășească această experiență cu milițiile muncitorești. Acestea erau grupuri militante instruite, care se pregăteau pentru o luptă armată în vederea obținerii puterii în 1965, deziluzionate de metodele legale și non-violente.
(va urma)
N.K.