Într-o măiastră dis-diminecioară,

a fost dus în faţa gurilor de foc

ochii lui ca nişte pui semeţi de vultur

fură puşi de-o cîrpă neagră sub obroc

martie acela de-nceput de secol

poleia cu vlagă firea dimprejur

se topea lingoul de argint al iernii

sub dogoarea unui colţ de iarbă pur

Viaţa lui? Un uger de albină sacră

biciuit de demoni, şi rănit, şi supt

plugul umilinţei i-a săpat în carne

fluviile unui chin neîntrerupt

fericit, ca lumea, n-a fost niciodată

nici o fiinţă parcă n-a trăit mai rău

drept aceea Christul zugrăvit pe troiţi

lua adesea chipul suferind al său

Şi cu toate astea, Doamne, ce lumină

revărsa făptura lui în univers!

el, ce se hrănise cu pelin şi ştevii

îşi muia în doină inima, şi-n vers

el ştia tocmeala cerului şi-a vieţii

ce detună-n arbori şi-n sălbăticiuni

adevărul lumii, căutat aiurea

era scris în pumnii lui enormi şi buni

Cum a dus el singur, în spinare, ţara

înfruntînd prin veacuri seminţii şi legi!

jerfa lui ne face azi s-avem hotare,

grai duios şi-atîtea rînduieli întregi.

…„Foc!“ – avea să strige, blestemată fiara

Pe zăpadă macii înfloriră reci

Dar, vă-ntreb: cum poate dintr-atît să moară

Cel sortit de zodii să trăiască-n veci?

CORNELIU VADIM TUDOR