Caseta cu bijuterii
  • 29-09-2021
  • 0 Comentarii
  • 1173
  • 10

* La 1802, cu numai 3 ani înainte de moarte, Schiller scrie: ,,Măreția Germaniei constă în cultura sa și în caracterul națiunii, care sînt independente de destinul ei politic!”. Iată un gînd adînc: o cultură și un caracter național care nu se subordonează deloc destinului politic. Și totuși, vreme de mai bine de 40 de ani, RDG-ul (unde se afla și Weimar) a infirmat teza lui Schiller, arătînd că nu toată Germania și nu în toate epocile poate fi măreață...

* Mă gîndesc la Goethe și la Schiller cum beau bere la „Lebăda Albă” și scriau epigrame în metru antic grecesc, „xeniile”. Alți băutori de bere fruntași: Beethoven, Hegel, Bismark.

* La 1806, Napoleon scria ceva nostim: „Supușii mei italieni mă cunosc prea bine ca să uite că este mai mult în degetul meu mic decît în toate capetele lor împreună”. Astăzi, o asemenea frază ar fi taxată ca o insultă. Să ne gîndim, bunăoară, la portretul în „apă tare” pe care Pat Buchanan i l-a făcut lui Tony Blair, după vizita zgomotoasă a acestuia în SUA: „Șoarecele care rage ca leul”.

* I.L. Caragiale (care nu era grec, ci aromân) despre cîini. Amintirea provine de la Victor Eftimiu, pe care l-am cunoscut și eu, la 31 decembrie 1967, cînd mi-a înmînat un premiu de dramaturgie la Radio. „Știți voi de ce latră cîinii la Lună? Își dau semne. E un obicei rămas din vremea cînd omul mergea din pădure în pădure să-și caute hrana. Cîinele a fost cel dintîi prieten al omului, cîinele a fost tovarășul omului înainte ca femeia să-i fi fost tovarășă de viață. Umbla cu el, îl ajuta în lupta cu fiarele, murea lîngă el. Femeia a venit abia tîrziu, numai cînd a văzut că bărbatul are să-i dea un adăpost în cea dintîi peșteră. Și tot atunci s-a ivit și pisica la casa omului...”. Involuntar, mă gîndesc la cîinii care îl fugăreau pe Rică Venturiano, în „O noapte furtunoasă”. Probabil că și ei își dădeau niște semne...

* Petru Dumitriu „subtilizează” de la Ion Vinea o întreagă nuvelă, pe care acesta i-o înaintase spre publicare, la editura unde romancierul era director. Acesta a încorporat-o, integral, în capodopera sa „Cronică de familie”. La fel a procedat și Marin Preda cu o nuvelă a unui scriitor obscur, Anatolie Paniș, despre un cormoran roșu: a „topit-o” în ultimul său roman, „Cel mai iubit dintre pămînteni”.

* Garibaldi, în Brazilia: pirat, jefuind navele europene ce făceau legătura cu Lumea Nouă. Apoi, în Uruguay, a vîndut spaghetti. Pe urmă, formează o legiune italiană de partizani (guerillas), care poartă cămăși roșii (de-aici și viitoarea lui costumație, care a făcut furori în Europa). A refuzat gradul de general, dar l-a primit în Italia, unde s-a întors atras de mirajul Revoluției de la 1848. După care a început legenda... Interesant este că el a lăsat, prin testament, să fie incinerat în cămașa roșie.

* N-am să pricep, în ruptul capului, de ce Voltaire nu îl suporta pe Shakespeare! Într-o scrisoare către DʼAlembert, din 3 septembrie 1776, el îl atacă pe „acest înfiorător Shakespeare, care, de fapt, nu este decît un Gilles de bîlci și care n-a scris două rînduri cumsecade”.

* Măreț e umorul involuntar! Într-o întîlnire electorală din Rîmnicu Sărat, politicianul țărănist D.R. Ioanițescu s-a adresat astfel alegătorilor: „Iubiți rîmniceni săraci!”. În anul 1973, am cunoscut-o pe nepoata lui. L-am întrebat pe tatăl ei (fiul lui D.R. Ioanițescu) dacă este adevărat ceea ce zicea lumea. Puțin jenat, omul a recunoscut că da, așa vorbise tatăl lui. Ba mai mult, a agăugat el, la o altă întîlnire acesta mai lansase o perlă: „Munca și igiena socială sînt cele 3 coloane vertebrale prin care respiră creierul unei Națiuni!”. Nu e România patria suprarealismului?

* La 5 august 1778, Goethe îi scrie amicului său Meck: „Am ajuns să-l văd chiar și pe bătrînul Fritz (Frederic cel Mare), de foarte de-aproape. I-am văzut chipul, aurul, argintul, marmura, maimuțele, papagalii, perdelele rupte (de cîini – n.m.), și i-am auzit vorbind pe seama lui și pe proprii lui ticăloși”.

* La Castelul Dux, din Boemia (Cehia), am văzut masa de biliard unde își petrecea timpul Beethoven, atunci cînd venea să-și trateze beteșugurile la Teplitzbad și să-l întîlnească pe protectorul (sponsorul) său, Contele Wallenstein; pe atunci, biliardul se numea carambol. Dar, ceea ce la Beethoven era un hobby, la Mozart era patimă, avînd în vedere că îngerul căzut pe pămînt pierdea nopți întregi aplecat peste masa de postav verde.

CORNELIU VADIM TUDOR

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite